26 aprilie 2017

Tudor Dinu - Bucureştiul fanariot. Biserici, ceremonii, războaie

0 comments
Bucureştiul fanariot. Biserici, ceremonii, războaie de Tudor Dinu (Humanitas, 2015) este primul volum al unei lucrări vaste care îşi propune să prezinte viaţa Capitalei valahe în secolul fanariot. Autorul adoptă din capul locului o perspectivă mai degrabă neutră (strict cronologică) faţă de orice teorii istorice asupra epocii respective; se ştie că destui istoriografi contestă legitimitatea unei asemenea periodizări şi privesc epoca în cauză mai degrabă ca pe un artefact al cercetării, decât ca pe o realitate atestabilă. La urma urmei, susţin unii, domnitori (străini) desemnaţi direct de Înalta Poartă au existat în Ţările Române cu mult înaintea secolului al XVIII-lea. Nu vom găsi în Bucureştiul fanariot consideraţii referitoare la existenţa (sau nu) a entităţii fanariote. Tudor Dinu e aşadar pragmatic şi scrie despre Bucureştii perioadei 1716-1821.

Cercetarea se face plecând de la bazele obiective, geografice şi climatice, ale cadrului în care a apărut, mai întâi ca o grupare se cătune dispuse în jurul unei cetăţi primitive, capitala de mai târziu. Nu sunt neapărat elemente noi, pe care să nu le cunoaştem din alte cărţi în domeniu, însă prezentarea densă, susţinută de date numeroase, oferă o bună introducere în materie. La urma urmei, alcătuirea Bucureştiului, din epocile cele mai vechi şi până departe în secolele XIX-XX, a fost tributară diviziunii în mahalale centrate pe câte o biserică, multe mahalale fiind urmaşe ale unor vechi centre rurale de mici dimensiuni.

Urmează o trecere în revistă a celor mai importante construcţii civile din epocă. Sarcina istoricului (care trebuie să fie înzestrat atât cu cunoştinţe de arhitectură, cât şi de istoria astei) e dificilă şi totodată relativ uşoară. Acest paradox e dat de extrema puţinătate a urmelor materiale. Din vremea fanarioţilor mai nu mai există decât o mână de clădiri şi ar fi instructiv, poate, să dăm o fugă până în strada Spătarului, ca să vedem casa Melik, unica reşedinţă boierească păstrată până azi, sau până în strada Şerban Vodă nr. 33, pentru a vedea o rarisimă mostră de arhitectură civilă de secol al XVIII-lea. Dacă Curtea Veche (sau, mai bine zis, modestele ei ruine) e mai cunoscută publicului, mai noua Curte Arsă nu mai poate fi identificată decât de către arheologi.


Emblema epocii fanariote în materie de arhitectură civilă au reprezentat-o hanurile, strămoaşele hotelurilor de azi, în realitate veritabile complexuri comercial-rezidenţiale, care depăşiseră numărul de cincizeci la sfârşitul perioadei. Şi aici, istoria e nedreaptă, căci ne oferă spre examinare directă numai Hanul lui Manuc (care a avut norocul de a supravieţui şi de a fi, ulterior, restaurat). Celelalte, cum ar fi cel al Mânăstirii Sfântului Gheorghe, hanul lui Şerban Vodă, hanul Stavropoleos sau hanul Greci, spre a pomeni doar câteva, rămân doar în descrieri, imagini vechi sau urme vestigii arheologice.

Partea leului revine, după cum era de aşteptat, construcţiilor religioase (biserici, în număr copleşitor ortodoxe, dar şi Bărăţia catolică sau o biserică protestantă de la finele secolului al XVIII-lea sau, în spiritul unei toleranţe fluctuante, sinagogile). Edificiilor religioase le este consacrat cel mai întins capitol al cărţii; peste o sută de pagini de descrieri, analize de teme artistice, motive, influenţe şi tendinţe. Densitatea materialului atinge aici cote maxime şi îi poate crea dificultăţi cititorului mai puţin antrenat. Când vine vorba de iconografia domeniului, Tudor Dinu are ideea fericită de a dispune materia într-o modalitate ingenioasă, el alegând să prezinte episoade şi succesiuni de evenimente din Evanghelii în paralel cu reflectarea acestora în decoraţiunile bisericilor bucureştene.

Pe planul investigaţiei social-istorice, Bucureştiul fanariot realizează o frescă bogată a evenimentelor din epocă. O succesiune de scene de epocă (cum ar fi ceremoniile organizate la curte cu diferite ocazii, alaiurile domnitorilor, ritualuri religioase, festivităţi laice diverse) ilustrează colorat viaţa intensă a unei epoci relativ apropiate în timp, însă la ani-lumină de deprinderile şi tipicurile de azi. Iată un scurt fragment al descrierii unui alai domnesc:

În spatele acestora, defila aşa-numita breaslă agiască, adică atât militarii, cât şi civilii aflaţi în slujba agăi, ce-şi făcea apariţia „pe un cal frumos împodobit, cu căciulă de samur şi cu contaş“, secondat de „stegarul cu steagul Agiei“, „gătit cu capod roşu“, „cu mulţi călări pe lângă el, ţinând prapure“, dar şi „trâmbiţe, tobă şi sârmaci (surlă), după obicei“. Îl urmau toţi subalternii agăi: „polcovnicii agiei călări şi armaţi“, „căpitanii agieşti cu capoade şi cu barate şi cu semnele lor în mâini“,logofătul şi ceauşul agiei, dar şi „bulucbaşii şi toţi tulumbagiii (pompierii) pe jos“ şi „toţi zapciii dumisale, gătiţi cu capoade roşii şi cu semnurile lor lângă dânşii“. Dintre ostaşi, defilau mai întâi „cazacii agieşti, pedeştri, cu cimpoi i tobele lor“ conduşi de „vel căpitanul de cazaci cu steagul i sârmaciul şi toboşarul său“.

Această veritabilă pădure de arhaisme reprezintă un adevărat coşmar lexical pentru cititorul secolului XXI. Din fericire, autorul a avut inspiraţia de a introduce la sfârşit un glosar consistent. Din nefericire, cel puţin ediţia electronică la care am avut acces nu are niciun fel de ilustraţii, astfel încât eruditele descrieri de imagini cad pe un teren steril dintru început. În fine, acest prim volum cuprinde o trecere în revistă a războaielor, mazilirilor şi ocupaţiilor străine cu care s-au confruntat Bucureştii fanarioţi. Dincolo de farmecul de epocă pe care în pot avea relatările contemporane, cu aerul lor naiv-desuet se află realitatea dură a unor timpuri sângeroase, ba războiul ruso-austro-turc (1736-1739), ba războiul ruso-turc din 1768-1774, ba ocupaţia rusească din 1806-1812, totul culminând cu răscoala lui Tudor Vladimirescu. Toate aceste calamităţi politice recurente, la care s-au adăugat dezastre precum marile incendii, inundaţiile şi cutremurele, au provocat sărăcia de artefacte de epocă de care pomeneam ceva mai sus. Sistematizarea ceauşistă, cu demolarea unor edificii precum Mănăstirea Văcăreşti sau biserica Sfânta Vineri, n-a făcut decât să desăvârşească opera de distrugere a forţelor contemporane fanarioţilor. Fanarioţi care - mai buni sau mai răi - au fost în cele din urmă supt vremi. Să aşteptăm volumul al doilea.

1 aprilie 2017

☺☺☺☺ Filip-Lucian Iorga - Strămoşi pe alese. Călătorie în imaginarul genealogic al boierimii române

1 comments
E 1 aprilie, zi de păcăleli, de mistificare, aşa că nici că se poate o ocazie mai nimerită pentru o postare despre Strămoşi pe alese. Călătorie în imaginarul genealogic al boierimii române de Filip-Lucian Iorga (Humanitas, 2013). Cartea e, totuşi, cât se poate de serioasă, chiar dacă faptele expuse au darul de a stârni câteodată zâmbete. Pentru cine n-a citit şi nu ştie despre ce e vorba, subiectul tratat e falsa imagine a descendenţei înalte, aşa cum e ea atestată în istoria ultimelor două secole de la noi. Şi nu e neapărat vorba de inşi de extracţie joasă, care îşi clamează pretinse origini nobile, ci adesea de boieri adevăraţi dornici să-şi caute obârşia cu multe secole mai înainte de cea atestată documentar, mergând uneori până la familii ale Romei antice.


Evident (şi o spune limpede şi autorul), sunt în joc legitimitatea, dorinţa de a oferi o imagine cât mai impunătoare sau de a consolida o tradiţie existentă. Românii n-au inventat roata (nici) aici; până şi Iuliu Cezar a pretins că se trage din Venus, iar mai nou, Ivan cel Groaznic susţinea că neamul lui merge până la acelaşi dictator antic (e drept, acest caz nu e pomenit de istoric). Particularitatea situaţiei româneşti e dată de tardivitate, căci în vreme de străinii îşi căutau străbunii într-o manieră excentrică în urmă cu multe veacuri, la noi „conştiinţa” neamului înalt se trezeşte mult mai târziu.

Procedând sistematic, Filip-Lucian Iorga realizează o veritabilă taxonomie a domeniului. El scrie despre „mitologiile genealogice” de diferite facturi, de la cele voievodale, care încearcă să stabilească o continuitate mult mai lungă decât în realitate a celor două mari dinastii (Basarabii şi Muşatinii, până cele mai modeste, boiereşti, sau cele care se străduiesc să transplanteze genealogic familii străine (aici e vorba mai ales de fanarioţi sau de greci stabiliţi pe la noi).  Aflăm aşadar că Matei Basarab nu este un... Basarab (e din familia Craioveştilor, la fel ca Brâncoveanu), sau că Bibeştii nu aveau niciun drept să-şi numească casa „Basaraba-Brâncovan-Bibescu”. Ca să ne referim şi la dinastiile domnitoare străine, ajunge să spunem că nici Paleologii noştri (activi în politică şi literatură până azi) nu au legătură cu basileii bizantini, după cum n-au legătură nici Cantacuzinii, cu toată originea lor înaltă indiscutabilă

Metodele folosite merg de la inventarea unor verigi inexistente până la falsificarea patentă de documente, de la invocarea unor catastrofe care au distrus dovezi pretins irefutabile până la promovarea deliberată a unor confuzii de nume sau etimologii nerealiste. Cazuri tipice sunt cel  al familiei Năsturel-Herescu, căreia celebrul istoric al Bucureştilor, Dimitrie Papazoglu, îi vedea originea într-un anume conte Henrih din secolul al XIV-lea sau al cel al Strudzeştilor, care nici vorbă să se tragă din conţii maghiari Turzo.

Falsele genealogii sunt uneori rezultatul activităţii unor genealogişti a căror scrupulozitate lasă de dorit. Se cuvin pomenite două nume importante, mai întâi paharnicul Costandin Sion, a cărui Arhondologie a Moldovei (1849-1857) e în bună măsură o colecţie de înfierări adesea inexacte, apoi Octav-George Lecca. Cel de al doilea e un caz foarte complex. Autor, la numai 19 ani (1899) al unei mari sinteze genealogice (Familiile boiereşti române), Lecca e un bun reprezentant al tipului de diletant înzestrat cu o mare putere de muncă, însă şi cu o lipsă de rigoare pe măsură. Ar însemna însă să-i facem o nedreptate postumă dacă i-am nega inteligenţa şi capacitatea de a-şi corecta, în timp, unele din erori.

Nici literaţii (de fapt, probabil că tocmai ei!) nu sunt scutiţi de fantasme ale originii înalte. Ar fi destul să amintim de Mateiu Caragiale (fictiv descendent al conţilor de Karabey) sau de Macedonski. Cel dintâi e de fapt autorul zicerii „La case mari, strămoşii sunt pe alese” din care se inspiră titlul cărţii de faţă.

Am avut, arată Filip-Lucian Iorga, veleitari, istorici şi genealogi lipsiţi de rigoare, dar şi adevăraţi plastografi. Fraţii Sion sunt probabil autorii unui fals de proporţii, care a făcut însă valuri în epocă, aşa-numita Cronică a lui Huru, pretins manuscris străvechi, pentru cercetarea căruia domnitorul Grigore Al. Ghica a alcătuit o comisie. Hasdeu (el însuşi cu „probleme” la dosarul ascendenţei), e autorul unei fanteziste genealogii a Basarabilor, dar - susţin specialiştii - falsifică şi documente.

Teamă mi-e că ar trece ziua de 1 aprilie dacă m-aş apuca să scriu mai mult despre Strămoşii pe alese. Mai important e totuşi să tragem o concluzie şi putem să-i dăm dreptate lui Filip-Lucian Iorga în a susţine că originea unui neam nu este, în anumită măsură, un „dat imuabil”, ci şi o problemă de selecţie, de ideologie şi axiologie. După ce că e densă şi interesantă, lucrarea tânărului istoric este scrisă încântător şi merită citită de amatorii de istoriografie de bună calitate.
  
Interesant e faptul că Filip-Lucian Iorga, deşi îl menţionează pe Dimitrie Papazoglu in calitate de genealog (necreditabil) al Hereştilor, nu ne spune nimic despre susţinerile acestuia cu privire la propria familie. Mai precis, într-o lucrare intitulată pompos „Originea familiei De Papassoglu”, el ne spune că familia sa „se trage „din legiunile romane trecute în Moesia de împăratul roman Aurelian”.
Despre o altă carte apărută dedicată acum câţiva ani tot mistificărilor istorico-literare (Mistificţiuni de Mircea Anghelescu) am scris aici.