8 februarie 2017

Horia Liman - Joseph McCarthy vânează vrăjitoare

0 comments
Postarea de azi aduce în atenţia cititorilor blogului o veche cărticică apărută în plin război rece, Joseph McCarthy vânează vrăjitoare (Editura Tineretului, 1954). Autorul ei, Horia Liman (pseudonim al lui H. Lehman) a fost un jurnalist interbelic respectabil, sărit în grabă în trenul aşa-zisei democraţii populare în a doua parte a anilor 1940 şi ajuns corespondent al Scânteii în Elveţia. După vreo două decenii de servire fidelă a cauzei, omul defectează în Occident la începutul deceniului al optulea. În 1954 însă, în momentul scrierii cărţii de faţă, acest final de carieră românească era foarte îndepărtat, iar comandamentele epocii impuneau combativitate în lupta cu inamicul.

Eroul (negativ) al cărţii este senatorul american Joseph McCarthy, notoriu prin activitatea sa în fruntea Comitetului pentru Investigarea Activităţilor Antiamericane, organism cu o activitate controversată. Plecând de la realitatea greu de contrazis a existenţei unui însemnat număr de agenţi ai serviciilor secrete sovietice infiltraţi în instituţii americane, comitetul a cercetat pe cine cu gândul nu gândeşti şi a comis, în spiritul paranoic care nu îi anima numai pe inamicii din spatele cortinei de fier, un număr însemnat de abuzuri. Până la urmă însuşi Congresul a sfârşit prin a se dezice de McCarthy, care a şi murit, zice-se, de inimă rea în acelaşi an (1957). Lucrurile sunt, până la urmă, amestecate, iar pentru descâlcirea evenimentelor istoricului i se cer acribie şi obiectivitate.

Nu e cazul lui Horia Liman. Lucrarea e o simplă alcătuire propagandistică de cea mai joasă speţă, care îl pictează pe McCarthy ca pe un adevărat monstru, cupid şi corupt, mincinos patologic şi demagog, care exploatează rusofobia latentă în societate pentru a-şi construi o platformă politică solidă. Mai mult decât atât, „el însumează tot ce este mai specific orânduirii sociale care o reprezintă”. America lui McCarthy este o oligarhie strict stratificată, cu un sistem de castă rigid şi opresiv, care ar stârni invidia indienilor (a celor din India, bineînţeles). Ca judecător, apoi militar şi, ulterior, senator, McCarthy este un fidel slujitor al aparatului, care nu se sfieşte când apare ocazia să încaseze câte un bacșiș de la magnaţii economiei.


Principala strategie în demonizarea politicianului american o constituie plasarea sa în directă filiaţie nazistă. El este de altfel numit în repetate rânduri Joseph al II-lea (pentru necunoscători, Joseph I este Goebbels). Ilustraţiile volumului, realizate de Eugen Taru, grafician talentat care şi-a pus în epocă talentul în serviciul propagandei staliniste, sunt grăitoare pentru această linie de atac. Detaliile vestimentaţiei lui McCarthy sau ale altor exponenţi ai sistemului sunt cele canonice: costume cadrilate, redingote, jobene, iar din gura senzuală a imperialistului se iţeşte adesea un trabuc opulent. 












5 februarie 2017

☺☺☺ Matei Florian - Cexina Catapuxina

2 comments
S-au văzut, la noi sau aiurea, destule cazuri de autor pe care, prin personajele sale, nu-l mai încape limbajul. E foarte probabil ca cel mai recent exemplu din literatura noastră mainstream să-l reprezinte Cexina Catapuxina, cartea publicată recent la Polirom de Matei Florian. Cexina... este un roman de dragoste al zilelor noastre, conceput ca o suită de relatări la persoana I, al căror erou este bărbat în puterea vârstei, căruia i s-a confecţionat şi o sumară situaţie socială. Entomolog de meserie, petrece mult timp pe coclauri pentru a studia lăcustele şi epatează pesemne babele, care îi spun „nebunul”. Nebunul nostru e însă un adevărat poet în proză; înamorat de o tânără întâlnită undeva pe teren, el compune lungi poeme în care re-creează lingvistic realitatea probabil destul de banală. Textul e înţesat de construcţii ilocuţionare: pentru a se sublinia caracterul special, irepetabil, al situaţiilor, obiectelor le trebuie (noi) nume, până şi pe fetiţa desenată pe tricoul iubitei trebuie s-o cheme cumva:

Spun: trebuie să botezăm fetiţa. Îmi dă dreptate, nu poate să plimbe o fetiţă pe care nu ştie cum o cheamă. [...] Harumi, zic, s-o cheme Harumi. Harumi, zice şi ea. Îi place. Vrei să te cheme Harumi? Fetiţa de pe tricou tace, suflă în păpădie. Vrea. De fapt, aşa o şi cheamă, eu am fost fraieră că nu mi-am dat seama de asta. O s-o alint Mi, zice. Iar eu o să-ţi spun ţie I.

Und so weiter. Epicul se furişează cum poate printre tropi. Textul capătă o viaţă proprie şi mişună de metafore pe tipic modernist care aduc aminte de poeziile cu care Marin Sorescu făcea vâlvă cum o jumătate de veac: „Soarele se mişcă încet, e un moş cu plase, ne urmăreşte, ne e frig” sau, pentru a alege un exemplu mai lung din aceeaşi sferă meteorologică:

Dimineaţa mă stinghereşte, nu ştiu ce să fac cu ea, nu intră în buzunare. Dimineaţa nu e fetiţă, dimineaţa amestecă în cafea cu un beţişor de plastic şi muşcă dintr-un biscuit ca un om mare cu dinţi. Dimineaţa are părul strâns în coadă şi seamănă cu nişte raze reci. Dimineaţa am un singur ochi deschis, cu el mă uit la ceas, o să treacă ani buni până să se însereze, oftez.

Unele episoade sunt de-a dreptul antologice. A se vedea de pildă „fluturii”, nu degeaba protagonistul e entomolog; te duce câteodată gândul la Războiul fluturilor de Paul Cernat şi Andrei Ungureanu, despre care am scris mai demult aici.

Viaţa nu-i simplă, iar a entomologului nici atât, iubirile lui sunt cam tot atâtea ratări, cuplurile (cu Lavinia, Maria/Mi etc.) se fac şi se desfac, până la urmă limbajul nu mai ajunge şi este redus la funcţia lui poetică, doar-doar i s-ar recupera ceva din funcţia referenţială inadecvată:

Îmi spune din nou: Cexina Catapuxina. Cexina, îl întreb, Cexina, îmi răspunde. Cexina Catapuxina. Ne înţelegem, nu mă mai doare capul, am învăţat o nouă limbă. Îmi spune hida do dadi do, erera riri ri ro. Întinde braţele spre mine, mă strânge. Iti toto tati, îi zic, mă mângâie pe faţă, îşi pune mâna la inimă, rita rita, îmi zice, mi-a luat furnicile cu mâna, le-a făcut să zboare.

Această nouă limbă (Barbu i-ar fi zis, poate, „cântec încăpător”) pare a avea o fonologie complet nemarcată, ca japoneza sau hawaiana, cu silabe deschise, fără grupuri consonantice. Sigur că cititorului civil n-o să-i pese de toate aceste chestiuni pedante. Din romanul lui Matei Florian el se va alege cu câteva pagini frumoase, cu multe imagini ingenioase, deşi nu foarte noi ca tehnică şi, una peste alta, cu o lectură provocatoare şi care pune la tot pasul probleme.