1 aprilie 2017

☺☺☺☺ Filip-Lucian Iorga - Strămoşi pe alese. Călătorie în imaginarul genealogic al boierimii române

0 comments
E 1 aprilie, zi de păcăleli, de mistificare, aşa că nici că se poate o ocazie mai nimerită pentru o postare despre Strămoşi pe alese. Călătorie în imaginarul genealogic al boierimii române de Filip-Lucian Iorga (Humanitas, 2013). Cartea e, totuşi, cât se poate de serioasă, chiar dacă faptele expuse au darul de a stârni câteodată zâmbete. Pentru cine n-a citit şi nu ştie despre ce e vorba, subiectul tratat e falsa imagine a descendenţei înalte, aşa cum e ea atestată în istoria ultimelor două secole de la noi. Şi nu e neapărat vorba de inşi de extracţie joasă, care îşi clamează pretinse origini nobile, ci adesea de boieri adevăraţi dornici să-şi caute obârşia cu multe secole mai înainte de cea atestată documentar, mergând uneori până la familii ale Romei antice.


Evident (şi o spune limpede şi autorul), sunt în joc legitimitatea, dorinţa de a oferi o imagine cât mai impunătoare sau de a consolida o tradiţie existentă. Românii n-au inventat roata (nici) aici; până şi Iuliu Cezar a pretins că se trage din Venus, iar mai nou, Ivan cel Groaznic susţinea că neamul lui merge până la acelaşi dictator antic (e drept, acest caz nu e pomenit de istoric). Particularitatea situaţiei româneşti e dată de tardivitate, căci în vreme de străinii îşi căutau străbunii într-o manieră excentrică în urmă cu multe veacuri, la noi „conştiinţa” neamului înalt se trezeşte mult mai târziu.

Procedând sistematic, Filip-Lucian Iorga realizează o veritabilă taxonomie a domeniului. El scrie despre „mitologiile genealogice” de diferite facturi, de la cele voievodale, care încearcă să stabilească o continuitate mult mai lungă decât în realitate a celor două mari dinastii (Basarabii şi Muşatinii, până cele mai modeste, boiereşti, sau cele care se străduiesc să transplanteze genealogic familii străine (aici e vorba mai ales de fanarioţi sau de greci stabiliţi pe la noi).  Aflăm aşadar că Matei Basarab nu este un... Basarab (e din familia Craioveştilor, la fel ca Brâncoveanu), sau că Bibeştii nu aveau niciun drept să-şi numească casa „Basaraba-Brâncovan-Bibescu”. Ca să ne referim şi la dinastiile domnitoare străine, ajunge să spunem că nici Paleologii noştri (activi în politică şi literatură până azi) nu au legătură cu basileii bizantini, după cum n-au legătură nici Cantacuzinii, cu toată originea lor înaltă indiscutabilă

Metodele folosite merg de la inventarea unor verigi inexistente până la falsificarea patentă de documente, de la invocarea unor catastrofe care au distrus dovezi pretins irefutabile până la promovarea deliberată a unor confuzii de nume sau etimologii nerealiste. Cazuri tipice sunt cel  al familiei Năsturel-Herescu, căreia celebrul istoric al Bucureştilor, Dimitrie Papazoglu, îi vedea originea într-un anume conte Henrih din secolul al XIV-lea sau al cel al Strudzeştilor, care nici vorbă să se tragă din conţii maghiari Turzo.

Falsele genealogii sunt uneori rezultatul activităţii unor genealogişti a căror scrupulozitate lasă de dorit. Se cuvin pomenite două nume importante, mai întâi paharnicul Costandin Sion, a cărui Arhondologie a Moldovei (1849-1857) e în bună măsură o colecţie de înfierări adesea inexacte, apoi Octav-George Lecca. Cel de al doilea e un caz foarte complex. Autor, la numai 19 ani (1899) al unei mari sinteze genealogice (Familiile boiereşti române), Lecca e un bun reprezentant al tipului de diletant înzestrat cu o mare putere de muncă, însă şi cu o lipsă de rigoare pe măsură. Ar însemna însă să-i facem o nedreptate postumă dacă i-am nega inteligenţa şi capacitatea de a-şi corecta, în timp, unele din erori.

Nici literaţii (de fapt, probabil că tocmai ei!) nu sunt scutiţi de fantasme ale originii înalte. Ar fi destul să amintim de Mateiu Caragiale (fictiv descendent al conţilor de Karabey) sau de Macedonski. Cel dintâi e de fapt autorul zicerii „La case mari, strămoşii sunt pe alese” din care se inspiră titlul cărţii de faţă.

Am avut, arată Filip-Lucian Iorga, veleitari, istorici şi genealogi lipsiţi de rigoare, dar şi adevăraţi plastografi. Fraţii Sion sunt probabil autorii unui fals de proporţii, care a făcut însă valuri în epocă, aşa-numita Cronică a lui Huru, pretins manuscris străvechi, pentru cercetarea căruia domnitorul Grigore Al. Ghica a alcătuit o comisie. Hasdeu (el însuşi cu „probleme” la dosarul ascendenţei), e autorul unei fanteziste genealogii a Basarabilor, dar - susţin specialiştii - falsifică şi documente.

Teamă mi-e că ar trece ziua de 1 aprilie dacă m-aş apuca să scriu mai mult despre Strămoşii pe alese. Mai important e totuşi să tragem o concluzie şi putem să-i dăm dreptate lui Filip-Lucian Iorga în a susţine că originea unui neam nu este, în anumită măsură, un „dat imuabil”, ci şi o problemă de selecţie, de ideologie şi axiologie. După ce că e densă şi interesantă, lucrarea tânărului istoric este scrisă încântător şi merită citită de amatorii de istoriografie de bună calitate.
  
Interesant e faptul că Filip-Lucian Iorga, deşi îl menţionează pe Dimitrie Papazoglu in calitate de genealog (necreditabil) al Hereştilor, nu ne spune nimic despre susţinerile acestuia cu privire la propria familie. Mai precis, într-o lucrare intitulată pompos „Originea familiei De Papassoglu”, el ne spune că familia sa „se trage „din legiunile romane trecute în Moesia de împăratul roman Aurelian”.
Despre o altă carte apărută dedicată acum câţiva ani tot mistificărilor istorico-literare (Mistificţiuni de Mircea Anghelescu) am scris aici.

12 martie 2017

☺☺☺☺ Doina Ruşti - Manuscrisul fanariot

6 comments
Chiar dacă inegale, romanele Doinei Ruşti mi-au dat întotdeauna de gândit, iar la urma urmei asta contează pentru cititorul care nu caută cu orice preţ ca lecturile să-i dea dreptate. N-aveam cum să scap, aşadar, o recentă producţie a romancierei, Manuscrisul fanariot (Polirom, 2015).  Cartea nu-i nici grea, nici uşoară la citit, însă oricum am lua-o, oferă complexitatea care aduce satisfacţii. Plecând de la o poveste de epocă ce se desprinde dintr-un scurt document (real, păstrat la Biblioteca Academiei) redactat la sfârşitul secolului al XVIII-lea, autoarea brodeşte o naraţiune complicată, cu numeroase personaje şi întâmplări, toate pe fundalul istorico-geografie reconstituit cu relativă minuţiozitate al Balcanilor - şi mai ales - al Bucureştilor din vremea ultimilor fanarioţi.

Evenimentele îl au ca erou pe un foarte tânăr aromân, Ioanis Milikopu din Săruna (mai cunoscut pe numele grecesc de Salonic), care pleacă în capitala Valahiei atras de renumele aproape mitic (nu mitíc!) al locului. Deplasarea în spaţiul necunoscut înseamnă (şi) transformare personală; junele devine croitor la modă şi îşi schimbă chiar numele în Leun. Mai corect ar fi că numele îi este schimbat în urma unei confuzii, dar asta nu contează. Noul Leun nu e singurul personaj care suferă asemenea modificări onomastice. Aceluiaşi procedeu îi sunt supuse nu puţine personaje, printre altele, ţiganca Maiorca (iubita stil coup de foudre a croitoraşului viteaz, botezată Neaga la naştere) sau tatăl acesteia, Necula numit Cucumeaua şi atâţia alţii. E o strategie care ar putea să trimită la jocul dintre aparenţă şi realitate într-un spaţiu metastabil, aflat într-o permanentă transformare.

Manuscrisul fanariot poate fi citit ca romanul unei iubiri potenţial nefericite. Leun, om liber, nu se poate căsători cu Maiorca, ţigancă roabă a marelui boier Dan Braşoveanu Doicescu. Dragostea cere sacrificii, dar nu la nivelul banal al unei ziceri devenite loc comun, ci prin renunţarea la o parte din libertatea personală: pentru a o putea lua de soţie pe ţigancă, Leun se învoieşte să fie el însuşi sclav jumătate din timp, de la Sf. Dumitru până la Sf. Gheorghe. E pactul din manuscrisul fanariot care reprezintă miezul istoric al dramei.

Chiar dacă idila şi perpelirile amoroase ale lui Leun şi Maiorca ocupă destul spaţiu şi consumă destul combustibil epic, în Manuscris... rămâne suficient spaţiu pentru sumedenie de alte personaje şi episoade (cuplul „intelectual” Arghir/Tilu Băjescu, ţiganii, boierii şi rivalităţile lor, domnitorul Alecu Moruzi, Zoica, fata bijutierului Mantu, Ruşfet, lăutarul care fixează în cântece cotidianul etc.). Nu putem lăsa la o parte nici galeria de apariţii groteşti, al căror caracter sinistru e potenţat de aparentul firesc al introducerii lor în discurs (dracul ochelarist, Riga din Veleştin, femeia cu labe de gâscă sau Tuică cel aducător de nenorociri). Toţi aceştia - entităţi mai mult sau mai puţin realist înfăţişate - sunt prinşi în plasa unor păţanii care glisează nu rareori înspre fantastic. Sunt ruperi de ritm surprinzătoare şi care fac bine cărţii şi pe care Doina Ruşti le-a practicat cu sârguinţă şi în celelalte romane. Însuşi spaţiul fizic e uneori parte a unui continuum real/fantastic cu delimitări imposibil de precizat (a se vedea Bozăria, topos malefic, dar şi leagăn de iubiri pasionale, aflat pe undeva pe lângă Patriarhia de azi, după cum ne-o arată o hartă (semi)reală) sau labirintul de subterane aflat în interfaţă cu exteriorul în casa lui Tilu Băjescu.

Tranziţiile real-fantastic depăşesc convenţionalul bucureştean oarecum mecanic de tip Mircea Eliade. Autoarea pare uneori să demonteze mecanismele cognitive ale producerii unor fenomene fabuloase. Exemplul cel mai bun îl reprezintă prăbuşirea balonului la bordul căruia se află baronul Apor Luca Szabolcs. în viziunea naivă târgoveţilor, transcrisă fidel de romancieră, fenomenul e apocaliptic şi supranatural, pentru ca aceeaşi întâmplare să se raţionalizeze treptat. întreaga poveste a aerostatului prăbuşit e antologică, după cum valoroase sunt şi destule alte momente de mai mică amploare, precum cel al sosirii în urbe a primului pian (adevărată „cutie cu draci”):

Pianul li se păru un fel de masă cu dinţi, iar Ruşfet încercă să-l trateze ca pe un solist. Neamţul îşi lăsa degetele pe clape ca şi cum ar fi ales boabele de fasole, cu delicateţe şi cu o grijă exagerată, încât lăutarul îşi împinse fesul pe spate, în timp ce urechile încercau să prindă ritmul acelei melodii, fredonând, apoi improvizând versuri sau luându-le de pe la alte cântece, până când vocea lui, de pietricele risipite pe scară, se luă la întrecere cu glasul curat al uimitoarei cutii, în care păreau să fie sechestrate sute de viori şi de cobze.

În fine (fără vreo pretenţie de prezentare exhaustivă) trebuie spus că Manuscrisul fanariot este un bun roman al Bucureştilor, în tradiţia lui Eugen Barbu din Princepele sau a lui Petru Popescu din Prins. Textul, dens şi adesea încărcat de un aer poetic totuşi neostentativ, scoate în evidenţă un oraş fără pereche, provocator de sentimente contradictorii pentru tânărul Ioanis/Leun, un spaţiu fluid şi fascinant, iar bilanţul lecturii este neîndoielnic pozitiv.
  

8 februarie 2017

Horia Liman - Joseph McCarthy vânează vrăjitoare

0 comments
Postarea de azi aduce în atenţia cititorilor blogului o veche cărticică apărută în plin război rece, Joseph McCarthy vânează vrăjitoare (Editura Tineretului, 1954). Autorul ei, Horia Liman (pseudonim al lui H. Lehman) a fost un jurnalist interbelic respectabil, sărit în grabă în trenul aşa-zisei democraţii populare în a doua parte a anilor 1940 şi ajuns corespondent al Scânteii în Elveţia. După vreo două decenii de servire fidelă a cauzei, omul defectează în Occident la începutul deceniului al optulea. În 1954 însă, în momentul scrierii cărţii de faţă, acest final de carieră românească era foarte îndepărtat, iar comandamentele epocii impuneau combativitate în lupta cu inamicul.

Eroul (negativ) al cărţii este senatorul american Joseph McCarthy, notoriu prin activitatea sa în fruntea Comitetului pentru Investigarea Activităţilor Antiamericane, organism cu o activitate controversată. Plecând de la realitatea greu de contrazis a existenţei unui însemnat număr de agenţi ai serviciilor secrete sovietice infiltraţi în instituţii americane, comitetul a cercetat pe cine cu gândul nu gândeşti şi a comis, în spiritul paranoic care nu îi anima numai pe inamicii din spatele cortinei de fier, un număr însemnat de abuzuri. Până la urmă însuşi Congresul a sfârşit prin a se dezice de McCarthy, care a şi murit, zice-se, de inimă rea în acelaşi an (1957). Lucrurile sunt, până la urmă, amestecate, iar pentru descâlcirea evenimentelor istoricului i se cer acribie şi obiectivitate.

Nu e cazul lui Horia Liman. Lucrarea e o simplă alcătuire propagandistică de cea mai joasă speţă, care îl pictează pe McCarthy ca pe un adevărat monstru, cupid şi corupt, mincinos patologic şi demagog, care exploatează rusofobia latentă în societate pentru a-şi construi o platformă politică solidă. Mai mult decât atât, „el însumează tot ce este mai specific orânduirii sociale care o reprezintă”. America lui McCarthy este o oligarhie strict stratificată, cu un sistem de castă rigid şi opresiv, care ar stârni invidia indienilor (a celor din India, bineînţeles). Ca judecător, apoi militar şi, ulterior, senator, McCarthy este un fidel slujitor al aparatului, care nu se sfieşte când apare ocazia să încaseze câte un bacșiș de la magnaţii economiei.


Principala strategie în demonizarea politicianului american o constituie plasarea sa în directă filiaţie nazistă. El este de altfel numit în repetate rânduri Joseph al II-lea (pentru necunoscători, Joseph I este Goebbels). Ilustraţiile volumului, realizate de Eugen Taru, grafician talentat care şi-a pus în epocă talentul în serviciul propagandei staliniste, sunt grăitoare pentru această linie de atac. Detaliile vestimentaţiei lui McCarthy sau ale altor exponenţi ai sistemului sunt cele canonice: costume cadrilate, redingote, jobene, iar din gura senzuală a imperialistului se iţeşte adesea un trabuc opulent. 












5 februarie 2017

☺☺☺ Matei Florian - Cexina Catapuxina

2 comments
S-au văzut, la noi sau aiurea, destule cazuri de autor pe care, prin personajele sale, nu-l mai încape limbajul. E foarte probabil ca cel mai recent exemplu din literatura noastră mainstream să-l reprezinte Cexina Catapuxina, cartea publicată recent la Polirom de Matei Florian. Cexina... este un roman de dragoste al zilelor noastre, conceput ca o suită de relatări la persoana I, al căror erou este bărbat în puterea vârstei, căruia i s-a confecţionat şi o sumară situaţie socială. Entomolog de meserie, petrece mult timp pe coclauri pentru a studia lăcustele şi epatează pesemne babele, care îi spun „nebunul”. Nebunul nostru e însă un adevărat poet în proză; înamorat de o tânără întâlnită undeva pe teren, el compune lungi poeme în care re-creează lingvistic realitatea probabil destul de banală. Textul e înţesat de construcţii ilocuţionare: pentru a se sublinia caracterul special, irepetabil, al situaţiilor, obiectelor le trebuie (noi) nume, până şi pe fetiţa desenată pe tricoul iubitei trebuie s-o cheme cumva:

Spun: trebuie să botezăm fetiţa. Îmi dă dreptate, nu poate să plimbe o fetiţă pe care nu ştie cum o cheamă. [...] Harumi, zic, s-o cheme Harumi. Harumi, zice şi ea. Îi place. Vrei să te cheme Harumi? Fetiţa de pe tricou tace, suflă în păpădie. Vrea. De fapt, aşa o şi cheamă, eu am fost fraieră că nu mi-am dat seama de asta. O s-o alint Mi, zice. Iar eu o să-ţi spun ţie I.

Und so weiter. Epicul se furişează cum poate printre tropi. Textul capătă o viaţă proprie şi mişună de metafore pe tipic modernist care aduc aminte de poeziile cu care Marin Sorescu făcea vâlvă cum o jumătate de veac: „Soarele se mişcă încet, e un moş cu plase, ne urmăreşte, ne e frig” sau, pentru a alege un exemplu mai lung din aceeaşi sferă meteorologică:

Dimineaţa mă stinghereşte, nu ştiu ce să fac cu ea, nu intră în buzunare. Dimineaţa nu e fetiţă, dimineaţa amestecă în cafea cu un beţişor de plastic şi muşcă dintr-un biscuit ca un om mare cu dinţi. Dimineaţa are părul strâns în coadă şi seamănă cu nişte raze reci. Dimineaţa am un singur ochi deschis, cu el mă uit la ceas, o să treacă ani buni până să se însereze, oftez.

Unele episoade sunt de-a dreptul antologice. A se vedea de pildă „fluturii”, nu degeaba protagonistul e entomolog; te duce câteodată gândul la Războiul fluturilor de Paul Cernat şi Andrei Ungureanu, despre care am scris mai demult aici.

Viaţa nu-i simplă, iar a entomologului nici atât, iubirile lui sunt cam tot atâtea ratări, cuplurile (cu Lavinia, Maria/Mi etc.) se fac şi se desfac, până la urmă limbajul nu mai ajunge şi este redus la funcţia lui poetică, doar-doar i s-ar recupera ceva din funcţia referenţială inadecvată:

Îmi spune din nou: Cexina Catapuxina. Cexina, îl întreb, Cexina, îmi răspunde. Cexina Catapuxina. Ne înţelegem, nu mă mai doare capul, am învăţat o nouă limbă. Îmi spune hida do dadi do, erera riri ri ro. Întinde braţele spre mine, mă strânge. Iti toto tati, îi zic, mă mângâie pe faţă, îşi pune mâna la inimă, rita rita, îmi zice, mi-a luat furnicile cu mâna, le-a făcut să zboare.

Această nouă limbă (Barbu i-ar fi zis, poate, „cântec încăpător”) pare a avea o fonologie complet nemarcată, ca japoneza sau hawaiana, cu silabe deschise, fără grupuri consonantice. Sigur că cititorului civil n-o să-i pese de toate aceste chestiuni pedante. Din romanul lui Matei Florian el se va alege cu câteva pagini frumoase, cu multe imagini ingenioase, deşi nu foarte noi ca tehnică şi, una peste alta, cu o lectură provocatoare şi care pune la tot pasul probleme.