31 mai 2016

Ştefan Luca - Aventurile lui Nucu

0 comments
Fără să fi creat - Doamne păzeşte! - vreun ţinut Yoknapatawpha, Ştefan Luca propune în Aventurile lui Nucu (Editura Tineretului, 1956) cadrul natural al regiunii Târnavelor pentru cele patru povestiri care alcătuiesc cărticica. Asta conferă şi coerenţă acestor texte, desigur dacă nu ţinem seamă de faptul că eroii sunt cu toţii copii care trec prin tot felul de întâmplări, majoritatea banale în esenţă, dar care capătă rezonanţa unor aventuri importante. Există destulă epică, nu lipsesc dialogurile, majoritatea fireşti şi închegate, după cum nu lipsesc pasajele descriptive fără prea mare originalitate, pe alocuri de un epigonism sadovenian destul de plat. Dimensiunea etică e pregnantă; acţiunile personajelor sunt vizibil cântărite în termeni de bine şi rău. Să nu scăpăm din vedere epoca, anii 1950 sunt dominaţi de realismul socialist rigid, iar pionierii din carte nu se abat cu un milimetru de la canon.

Una din valorile pe care se mizează este curajul (Bulboana Gemenilor). Este calitatea de care dă dovadă Vlăduţ („Duţu”) Tornea, „cel mai iscusit înotător” dintre pionieri, tentat să încerce să învingă pericolele de la bulboana Gemenilor, acel „loc cu primejdii ascunse” cunoscut specialiştilor în ale nataţiei. Construit nu fără o bună doză de realism psihologic, Duţu ezită să se confrunte cu apa, dar cursul evenimentelor forţează lucrurile. Băiatul va plonja în adâncurile bulboanei spre a salva căţeluşul dăruit de baciul Izidor, în admiraţia celor doi amici care asistă la scenă.



Mult mai frapante ideologic sunt problemele din cea de a doua bucată, intitulată inofensiv Pe Târnavă. Florica, o fetiţă din clasa a cincea, mare pescăriţă, are o singură problemă: nu prinde peşte. Prin acţiuni naive, ea ajunge să-şi însuşească peştii prinşi de Sandu, un copil mai mic, însă cu evidente calităţi de pescar. Mai mult decât atât, Sandu prinde peştii cu undiţa dată de Florica. Aţi priceput gravitatea faptelor? În limbajul economiei marxiste, Florica e stăpâna mijloacelor de producţie şi îşi însuşeşte roadele muncii altuia. Din fericire, Florica nu-i soi rău, adică face parte din categoria eroilor recuperabili. Ea îşi dă seama că prin faptele ei nu făcea decât să reproducă în mic acţiunile nefaste ale unui cherhanagiu dintr-o povestire citită la şcoală, un bogătaş nemilos şi rapace, aşa că răul este îndreptat degrabă.




În Irimie Şandru, bucată scurtă, se ridică vechea problemă a accesului la învăţătură. Personajul eponim e un tânăr ţăran cooperator harnic şi tenace, însă mărginit. El decide să-l retragă de la şcoală pe Gheorghişor, proaspăt absolvent de patru clase, pentru a-l păstra pentru munci în gospodărie. Nu-i om rău Irimie (cum ar putea fi, aşa cooperator şi vrednic cum e?), aşa că e adus pe calea cea bună cu eforturi minime, cu ceva muncă de lămurire şi desigur cu efortul colegilor lui Gheorghişor, pionieri de nădejde.




Mai interesantă e bucata finală, Aventurile lui Nucu, în care în mod neaşteptat în chestiune e pusă realitatea unor întâmplări desenate pe pereţii unei săli de clasă. Majoritatea îl au în centrul lor pe Nucu, un băiat care reuşeşte ba să scape de un urs fioros, ba să se bată cu ditamai haita de lupi care atacau oile unor ciobani, asta ca să nu mai vorbim de prinderea unei ştiuci gigantice, scenă ilustrată de altfel pe coperta cărţii. Subtilitatea abordării e remarcabilă, cel puţin în raport cu schematismul manifest al primelor trei povestiri. 




Volumul este ilustrat de A. Sirin.

13 mai 2016

☺☺☺ Ben Lewis - Istoria comunismului prin bancurile epocii

0 comments
Dacă, vorba clasicului, te poţi despărţi de istorie râzând, nu e deloc o întrebare trivială să vezi de ce se râdea în timpul anumitor epoci istorice. Istoria comunismului prin bancurile epocii de Ben Lewis (Meteor Press, 2015) răspunde la această întrebare în urma unei investigaţii amănunţite bazate pe consultarea unui volum respectabil de materiale (în primul rând culegeri de bancuri din perioada comunistă şi, cu o pondere aproape egală, pe baza unor investigaţii personale, a unor interviuri cu ziarişti, disidenţi şi chiar foşti decidenţi politici însemnaţi. Lewis încearcă, după propriile sale spuse, să stabilească în ce măsură glumele politice au contribuit la slăbirea şi, în cele din urmă, chiar la prăbuşirea sistemului comunist în Uniunea Sovietică şi a sateliţilor acesteia. Există, ni se explică, două curente de opinie majore, unul conform căruia bancurile au avut o contribuţie majoră, esenţială la căderea comunismului, altul, potrivit căruia bancurile au jucat un rol cu totul marginal.

Prezentarea materialului e în esenţă cronologică. Se pleacă din anii 1920, din deceniul imediat următor revoluţiei bolşevice, trecând prin anii stalinismului şi ajungând, în fine, la marea stagnare de pe vremea lui Hruşciov-Brejnev (adevărata epocă de aur a glumelor) şi culminând cu colapsul de sub Gorbaciov. Demonstraţia lui Ben Lewis sprijină existenţa unei tipologii variate, ce se schimbă de la o perioadă la alta. De schimbat se schimbă şi atitudinea organelor represive: dacă în anii 1930 spunerea unui banc la adresa puternicilor zilei sau a sistemului iţi aducea ani grei de detenţie, după 1960 şi mai ales în deceniul următor pedepsele erau mult mai mici, uneori simbolice. Asemenea afirmaţii pot părea de domeniul evidenţei, dar a fost necesar să fie probate. N-a fost, explică în detaliu autorul, căci arhivele organelor represive sunt destul de zgârcite în materie de urmărire a delictelor respective.

Un aspect interesant semnalat de istoric este cel al permanentei opoziţii dintre umorul subteran, cel propagat prin bancurile politice subversive, şi cel oficial, promovat de statele comuniste prin programe TV sau reviste satirice. Publicaţiile au fost variate, de la sovieticul Krokodil, până la maghiarul Lúdas Matyi şi la est-germanul Eulenspiegel, fără a uita cehul Dikobraz. Din păcate, Urzica noastră nu e pomenită, deşi ar fi nedrept să spui că Lewis a uitat România. El a fost de altfel la Bucureşti şi a stat de vorbă cu o jurnalistă (Doina Doru), cu un fost ministru comunist (Paul Niculescu-Mizil) sau cu autorul unui studiu sociologic despre bancuri (Călin Bogdan Ştefănescu).

La întrebarea fundamentală a cărţii nu primim un răspuns clar, deşi a mai probabil ca dreptatea să fie de partea scepticilor: bancurile politice nu au avut un rol esenţial în căderea comunismului. Mai interesantă mi se pare chestiunea originii şi variantelor bancurilor. Ar fi fascinant (dar şi probabil imposibil) să fii martorul creării unei glume politice, dar cert e că anumite tipare au o remanenţă istorică remarcabilă, mergând până în Antichitate. Corpusul acestui tip de umor se pretează la studii tipologice precum cele realizate de clasicii structuralismului pe materiale folclorice.

Probabil caracteristica cea mai pregnantă a cărţii de faţă este caracterul ei neacademic. Ben Lewis nu este un profesor care se aşază la catedră pentru a ne împărtăşi din erudiţia lui, ci un investigator neliniştit care ne ţine la curent cu aventurile demersului pe care îl întreprinde. Se naşte de aici un fel de meta-umor. Discuţiile autorului cu Ariane, iubita lui originară din Germania de Est (şi ostalgică incorigibilă) sau dialogurile purtate cu intervievaţii sunt adesea surse de amuzament (a se vedea mai ales întâlnirea cu fostul militant sindical şi preşedinte al Poloniei, Lech Wałęsa, purtată cu dezinvoltură). Şi, nu în ultimul rând, scurtul moment ficţional, un episod imaginar din viaţa unor Simpsoni din comunism (Zimpsonivici), unde dialogurile sunt reprezentate exclusiv din replici luate din bancuri. Cu alte cuvinte, se pot spune lucruri serioase despre glume... glumind.

Istoria comunismului prin bancurile epocii e un titlu cam pedestru. Cei care ştiu englezeşte vor recunoaşte că Hammer & Tickle. The History of Communism Told through Communist Jokes e mult mai suculent. Bine că măcar editorul e reprodus numeroasele imagini care figurează în ediţia engleză. Am scris mai demult pe acest blog (aici) despre o altă carte consacrată bancurilor politice, scrisă de Dana Maria Niculescu Grasso. Fără a subestima calitatea lucrării doamnei Grasso, să recunoaştem că Ben Lewis ne furnizează o lectură mult mai agreabilă fără a face concesii de calitate. Deh, e şi asta o artă şi n-ai de unde s-o înveţi. Bancuri din carte nu reproduc; cei interesaţi să facă bine s-o citească. Vor găsi destule exemplare la care se poate râde bine şi azi.

5 mai 2016

☺☺☺ Robert K. Massie - Petru cel Mare. Viaţa şi lumea lui

0 comments
Mă dor şi acum mâinile de cât de greu e tomul scos anul trecut de Editura All, dar văd că n-au scos e-book. Scris de Robert K. Massie, celebru biograf american, autor al multor cărţi pe teme de istorie rusă, Petru cel Mare.Viaţa şi lumea lui, volumul îşi asumă o sarcină paradoxal uşoară şi dificilă totodată. Uşoară, căci există un corpus imens de scrieri consacrate renumitului autocrat rus, dificilă, pentru că e greu să mai vii cu ceva nou pe acest subiect. Să ne gândim doar la sinteza lui Henri Troyat (despre care am scris aici) şi e destul să vedem de ce a scrie despre Petru nu e o treabă lesnicioasă. Vestea bună e că istoricul se achită cu brio de treaba asta şi dă o lucrare pentru care publicul larg, căruia îi este destinată, trebuie să-i mulţumească.

În ciuda multitudinii de capitole, în Petru cel Mare există câteva mari teme la care autorul ţine în mod evident şi pe care le dezvoltă cu largheţe. M-aş referi aici la prima călătorie în Occident a ţarului (cunoscută drept Marea Ambasadă), care a hrănit numeroase legende, tragedia fiului său, Alexei şi mai ales războaiele cu Suedia întinse pe două decenii, în cadrul cărora rivalitatea cu Carol al XII-lea joacă un rol esenţial. Anecdotica, vastă şi tentantă, e selectată cu grijă, fără a fi neglijată, căci aşa ceva ar fi fost de neconceput. Ţarul era o figură şi s-a aflat în centrul atâtor evenimente excentrice încât o biografie care să le excludă nu ar fi avut niciun haz.

Pe Robert K. Massie l-a interesat modul în care s-a format personalitatea lui Petru, desigur în măsura în care se poate reconstitui o ontogeneză; după părerea lui episodul sângeros al revoltei streliţilor, corpul militar de elită ulterior dizolvat, ar fi jucat un rol determinant. Interesant este amestecul insolit de mizericordie şi fermitate; monarhul absolut ştia să ierte, după cum ştia să pedepsească cu asprime maximă, aprecia loialitatea şi sancţiona nemilos trădarea. Adevăratul travaliu de human resources, cum i-am zice azi, lasă urme şi duce la constituirea unui corp administrativ remarcabil, cu toate bâlbâielile inerente începutului. Occidentalizarea cu de-a sila e bine surprinsă - şi nu-i vorba aici doar de episoade pitoreşti precum cel al tăierii bărbilor.

Uneori expunerea poate părea fastidioasă, aşa cum se întâmplă la prezentarea marilor bătălii (Narva, dar mai ales Poltava), ambele iconice pentru drumul parcurs de Rusia sub Petru. De remarcat, în comparaţie cu alte cărţi pe tema asta, accentul pus pe contextul internaţional în care s-au desfăşurat acţiunile lui Petru. Marile personalităţi contemporane îşi au capitolele lor (Ludovic al XIV-lea, Wilhelm de Orania, Carol al XII-lea, dar şi alţii). E un bun serviciu făcut publicului larg, care are o bună ocazie de a-şi revedea cunoştinţele despre epoca pe fundalul căreia se proiectează evenimentele care i se evocă.

În fine, cine are timp, ceva bani (căci nu e ieftin) şi mâini puternice poate citi cu folos tomul lui Robert K. Massie. Cartea a fost scrisă la începutul anilor 1980 şi de atunci s-au schimbat multe; în ce măsură există permanenţe ale istoriei ruse care pot fi urmărite până la Petru poate intui fiecare. Sigur că nu e vorba de prostii precum aşa-zisul testament al lui Petru cel Mare (istoricul nici nu pierde vremea cu aşa ceva) ci de linii de ruptură şi conexiuni mai profunde.

Fact checking
Din păcate redacţia volumului e execrabilă. Traducerea a fost corectată superficial şi s-au strecurat numeroase greşeli, unele de-a dreptul caraghioase. Bunăoară, numele unui boier implicat în evenimentele de la începutul domniei lui Petru apare la distanţă de doar o pagină drept Şaklovitîi, apoi... Şaltîkovîi. Pas de mai pricepe ceva. Ducatul Kurlandei (teritoriu cu importanţă în epocă) apare scris şi Kurlandia, dar ce mai contează, ştim noi despre ce e vorba.

Textul nu e scutit de dezacorduri flagrante („Discuţiile lui era mereu despre Occident, despre viaţa, manierele şi tehnologia lui”). Folosirea barbarismului electresă (neatestat în vreun dicţionar) în loc de mai firescul „principesă electoare/soţia electorului” nu contribuie nici ea la calitatea discursului. Mă opresc aici, căci semnalarea gafelor ar risca să ocupe mai mult loc decât postarea propriu-zisă. Culmea, traducătorul/redactorul a fost mai catolic decât papa, iar verbul „a trebui” e utilizat rigid, în variantă exclusiv impersonală, la fel şi verbul „a urma”. Avem de la cine să luăm lecţii, soro.