Schoenberg şi veracitatea muzicală

Iniţial el însuşi compozitor, autor al unor cărţi fundamentale despre Beethoven, Bruckner sau Mahler, criticul muzical Constantin Floros e o adevărată instituţie.  În New Ears for New Music (2014) el adună, în traducere engleză şi într-o versiune adăugită, câteva zeci de eseuri despre muzica secolului recent încheiat. Unul din „eroii” bucăţilor este fără îndoială Arnold Schoenberg. Iată un scurt citat pe spinoasa temă a veracităţii în muzică (traducerea mea):

Veracitatea în muzică se află într-un puternic contrast cu noţiunea de artă ca joc şi presupune, mai presus de orice, experienţa artistului ca un lucru dat. Mulţi compozitori de frunte (Wagner, Mahler, Bartók, Webern şi Berg, pentru a pomeni doar câţiva) erau perfect convinşi că experienţa era premisa indispensabilă a creativităţii. Într-un comentariu revelator din 1911, Schoenberg îi reproşa lui Liszt că îşi împrumuta programele din literatura universală, în vreme ce conform propriei sale estetici, el intenţiona să scrie numai pe subiecte proprii, adică pe baza propriei experienţe. Comentariile din eseul ulterior Drepturile omului sunt chiar mai surprinzătoare. Schoenberg scrie aici că „Muzica îşi vorbeşte propriul limbaj al unor chestiuni pur muzicale - sau, poate, aşa cum cred cei mai mulţi esteticieni, limbajul unor chestiuni de sentiment şi fantezie. [...] Nu este limbajul în care un muzician se trădează inconştient, aşa cum face când formulează idei care l-ar putea chiar înspăimânta dacă nu ar şti că nimeni nu poate afla ce ascunde când îl rosteşte.” Aşadar pentru Schoenberg muzica era un limbaj secret. Aşa cum vedea el lucrurile, compozitorii dezvăluie prin muzica lor lucrurile care îi mişcă cel mai intim şi profund, lucruri pe care altfel nu ar dori să le transmită. Ca urmare nu e nicio surpriză că un număr de lucrări ale lui Schoenberg sunt autobiografice în mod neechivoc.

În imagine, Schoenberg predând un curs de teorie muzicală (de aici).