☺☺☺☺ Simon Sebag Montefiore - Stalin. Curtea ţarului roşu

Ar fi fost greu să faci într-o singură postare pe blog prezentarea cărămizii de carte care este Stalin. Curtea ţarului roşu de Simon Sebag Montefiore (Polirom, 2014). Din fericire nici nu mi-am propus aşa ceva, aşa că mă limitez la câteva observaţii în fugă. Rămâne ca cei interesaţi să citească sau nu cartea şi să-şi dea eventual şi ei cu părerea. Este – iertat fie-mi clişeul, dar mi-e lene să caut vorbe – o frescă vastă a cercurilor conducătoare sovietice între 8 noiembrie 1932 (noaptea sinuciderii Nadiei Allilueva, a doua soţie a lui Stalin) şi 5 martie 1953 (moartea celui care fusese proclamat, spre proslăvire, generalisim). Cu mii de trimiteri bibliografice, sumedenie de detalii mărunte, dar relevante pentru o atitudine sau alta, bazată pe convorbiri directe cu martori la epoca respectivă sau cu urmaşi ai acestora iniţiaţi în secretele lor, lucrarea îl poate înspăimânta la prima vedere pe cititorul care nu-i istoric de meserie.

Din fericire, nu avem de a face cu un tratat academic scorţos şi pedant, ci mai degrabă cu o relatare expresivă, însă strânsă şi ghidată în permanenţă de dovezi. Nu e o biografie romanţată în adevăratul sens al cuvântului, deşi există procedee care par a fi luate din arsenalul ficţional. Unul dintre ele ar putea fi prezenţa unui prolog, relatarea petrecerii de la 8 noiembrie 1932, după care Nadiei Allilueva e găsită moartă în camera ei, tragedia care pare să-l fi marcat puternic pe Stalin, atât de profund încât el n-a mai fost niciodată acelaşi ca înainte, trezind în el bestia adormită. Corect e, desigur, să spunem şi că e imposibil să ştim cum ar fi evoluat Stalin fără acest episod. Important e că autorul nu cedează tentaţiei ieftine a spectaculosului şi nu creditează teza asasinării Nadiei de către Stalin, de altfel destul de vehiculată. Prologul „Nadia” este singura abatere de la principiul cronologic al prezentării. După el, firul expunerii urmează expunerea evenimentelor începând din tinereţea lui Stalin şi până la moarte.

Scene de viaţă privată, elita de partid, intimii conducătorului, vacanţe, ospeţe, toate se proiectează pe fondul unei tragedii imense, de la foametea din Ucraina (provocată, practic conştient, de Stalin) la industrializarea forţată şi galopantă la marea teroare de la mijlocul anilor 1930. A-l crede pe Stalin singurul vinovat ar fi o greşeală, arată istoricul („Stalin era voinţa dominantă, dar „Marea teroare” nu a fost opera unui singur om. Aproape că putem auzi entuziasmul evanghelic al setei lor de sânge care uneori ajunge la limita tragicomicului.”) Spectacolul sfâşierii între ei a călăilor e fascinant (succesiunea Iagoda - Ejov - Beria, în care fiecare îşi execută cu sânge rece predecesorul, e pilduitoare), după cum fascinant e şi cinismul de care dă dovadă Stalin. În vreme ce sute de mii de oameni sunt arestaţi şi trimişi la moarte, se dă liber la jazz, toată lumea dansează frenetic, iar Stalin însuşi declară „Viaţa a devenit mai veselă, tovarăşi.Viaţa a devenit mai bună.”

Şi totuşi, Stalin a fost înconjurat nu doar de gorile care s-au devorat una pe cealaltă, arătându-şi totodată docilitatea faţă de stăpân. Au existat şi supravieţuitori de profesie, cum ar fi cunoscutul Molotov, care a rămas în picioare, consimţind să-i fie arestată soţia. La fel şi Mihail Kalinin (nominal, şeful statului sovietic, în practică, o simplă marionetă, a cărui soţie are parte de acelaşi tratament). Stalin pare să nu fi avut sentimente sau favoriţi şi nici milă, dar e interesant că printre extrem de puţinele persoane care au avut curajul să-l contrazică s-au numărat... Molotov şi Kalinin, care au supravieţuit politic, având în plus norocul ca nevestele lor să rămână totuşi în viaţă. E o imagine care pare să sugereze că o atitudine mai puţin slugarnică, mai fermă, ar fi fost posibilă şi ar fi putut să limiteze ororile. Ipoteze, însă.

Anii războiului înfăţişează tabloul unei imense improvizaţii, al unui teatru imens de măceluri provocate de incompetenţă. Lipsa totală de pregătire a armatei sovietice (Stalin o decimase conştiincios în anii 1930) se vădeşte peste tot, iar lipsa de adăposturi din Moscova duce la scene suprarealiste, cu birouri ale organelor de stat amenajate prin staţiile de metrou. Interesant e cum şi-a revenit până la urmă URSS şi cum a reuşit să întoarcă soarta războiului. Se pare - oricât de riscantă poate fi o asemenea afirmaţie - că personalitatea lui Stalin a avut aici un rol important. Fără să aibă o pregătire militară propriu-zisă, omul avea instinct şi fermitate. A fost probabil singurul moment în care temperamentul de fiară a servit la ceva.

Capitolul final, căderea cortinei, e prezentat cu lux de amănunte, ocazie pentru a disipa tot felul de mituri cu privire la o aşa-zisă asasinare a lui Stalin. Tabloul unui întreg aparat de partid paralizat de teamă, incapabil să acţioneze, e fascinant. Cel care s-a trezit primul a fost Hruşciov. Modul lui de a acţiona pentru acapararea puterii seamănă destul de mult cu stilul în care a ajuns în vârf Nicolae Ceauşescu. Există probabil invariante care se regăsesc în toate sistemele dictatoriale. Mă opresc aici. Stalin. Curtea ţarului roşu e o lectură captivantă, în ciuda stufoşeniei. Un motiv în plus să-ţi cumperi ebook, căci volumul clasic e cam greu de ţinut în mână.