31 decembrie 2015

☺☺☺Florin Dumitrescu - Tradiţii la superofertă. Între socoteala din agenţie şi cea de la raft

0 comments
„Mătuşă Agripino, zise Stănică, aş mânca mâncarea aia pe care ne-o făceai dumneata când eram copil, mâncarea aia grecească, cu enibahar.” Discuţia care urmează (citatul e, desigur, din Enigma Otiliei) scoate în evidenţă sentimentul nostalgiei gastronomice, tânjirea după o epocă dispărută în care se mânca altfel, mai cu gust şi mai cu rost. Stănică Raţiu e de bună seamă un erou de ficţiune, dar ce exprimă el acolo e un ceva mai profund, un adevăr pe care l-au sesizat mai aproape de zilele noastre atât producătorii de produse alimentare, cât şi cei meniţi să le vândă produsele, specialiştii în marketing şi publicitate. Lumea (cea românească măcar, căci nu avem mari pretenţii de universalitate), în orice caz, un segment important al populaţiei active şi cu venituri mai bunicele, vrea să i se ofere alimente zise „ca la mama acasă”, preparate „ca pe vremuri”, chiar dacă în condiţii şi la preţuri de industrie. Fenomenul a luat pare-se amploare în ultimul deceniu şi jumătate, dovadă materialul destul de stufos pe care l-a strâns pe tema asta Florin Dumitrescu în Tradiţii la superofertă. Între socoteala din agenţie şi cea de la raft (Cartier, 2015).

Așezându-și pe cap alternativ pălăria antropologului şi cea a publicitarului, autorul prezintă câteva studii de caz (începând cu untdelemnul de la Bunica, trecând prin produsele Napolact şi Covalact şi Matache Măcelaru’ şi ajungând în final la Scandia Sibiu şi Ardealul). Despre toate acestea, cu elemente de istorie la a cărei făurire a participat uneori el însuşi, Dumitrescu ne vorbeşte nu de dragul poveştii (deşi har are), ci pentru a susţine o serie de teze, dintre care cea mai importantă este „tradiţia ca valoare adăugată”:

Tradiţia ca valoare adăugată a mărfii - iată ipoteza de pornire a lucrării de faţă dedicate fenomenului de hibridizare a comunicării comerciale cu elemente din cultura populară/tradiţională, fenomen pe care l-am denumit supramarketizarea tradiţiilor.

Foarte schematic expus: un capul de brânză procesată industrial, dacă este ambalat nu într-o ţiplă anodină, ci într-o cutie de plastic cu formă de burduf, apoi i se adaugă o etichetă cu un personaj antropic (bunică, unchiaş, ţărancă sprintenă sau artizan hâtru) şi un nume care să evoce originea, terroir-ul sau gustul remanent, se presupune că are succes garantat. (O bandă tricoloră şi un font care evocă scrisul „din vechile cazanii” ar putea spori efectul.)

Că marii jucători de pe piaţa alimentară s-au prins în acest joc e limpede pentru orice vizitator al unui supermarket românesc sau privitor la televizor. Nu numai ei, însă, căci nimeni nu pune tricolorul la cârnaţi (numai) din patriotism dacă aceştia nu se şi vând bine în haina asta. Se pare că şi o bună parte a consumatorilor au marşat la acest joc şi, chiar dacă putem bănui că îşi dau seama că ceea ce cumpără nu e neapărat autentic, oamenii înghit (sic) iluzia. Minte-mă, dar minte-mă cu fason de tradiţie, vinde-mi uleiul comestibil sau muştarul cu Bunica pe post de brand character pe etichetă, iar eu am să ţi-l cumpăr, chiar dacă ştiu că mă las păcălit sau chiar dacă „brânzica” din galantar n-a văzut covată în niciun stadiu al procesării complicate la care e supus laptele.

Studiul se hrăneşte nu doar din aplicarea unor principii luate din maeştrii domeniilor în chestiune, ci şi dintr-o serie de interviuri luate la ambele capete ale firului comunicaţional la foştii colegi din agenţiile de publicitate şi la cunoscuţii care îşi fac cumpărăturile la Auchan Titan, un adevărat ecosistem comercial alimentar. Sunt, în spatele rezultatelor serioase, de „cercetare”, multe momente relatate cu savoare, de la opiniile gospodinei middle age care diminutivează numele alimentelor până la preţiozitatea şablonardă a domnişoricii de la departamentul de public relations al unei agenţii de publicitate.

E adevărat că pe alocuri textul îl va obosi (plictisi?) pe nespecialist, căci e înţesat de terminologie de specialitate, incomplet asimilată în limba română, în care morfemul „brand” ia partea leului. Probabil că altfel nu se poate; cartea de faţă suferă şi ea de păcatul greu evitabil al originii într-o lucrare de doctorat. La urma urmei, cei care nu se dau în vânt după teorie pot să sară fără mari pierderi anumite pasaje şi să treacă la ilustrări, nu de puţine ori excelente. Bilanţul cărţii e pozitiv, iar din poza desigur mişcată a unei realităţi foarte apropiate de pot desprinde destule trăsături interesante. În final, o mică înţepătură. Nu pricep de unde a scos Florin Dumitrescu că „untdelemn” ar fi arhaism. Sigur că substantivul are conotaţii diferite de ale lui „ulei”, dar de aici până a-l considera arhaism e cale lungă. „Ba e bun, zise Agripina. Stanică ţine minte. Bunicii noştri aşa găteau, numai cu untdelemn, cu mirodenii şi în tingiri de aramă cositorite.” Nu mai trebuie să spun de unde am luat citatul.

12 decembrie 2015

Viaţa a devenit mai veselă, tovarăși. Viața a devenit mai bună.

1 comments
Citatul din titlu îi aparţine, se ştie, lui Stalin şi face parte dintr-o cuvântare rostită în faţa stahanoviştilor în 1935. El marchează despărţirea de stilul auster al primului deceniu şi jumătate post-revoluţionar şi intrarea într-o epocă de frenezie a manifestărilor artistice în care până şi jazul capitalist îşi avea locul său. E inutil să spunem că în paralel cu uriaşa revărsare de voie bună cu voie de la poliţie teroarea se intensifică, ajungându-se la adevăratele băi de sânge ale epurărilor din anii 1930. Despre toate acestea scrie Karen Patrone în Life as Become More Joyous, Comrades. Celebrations in the time of Stalin (Indiana University Press, 2000). Noua linie se manifestă uneori într-un stil grotesc-faraonic, iar opera e obiectul unei atenţii rezervate până atunci evenimentelor şi creaţiilor cu funcţie strict propagandistică (mari demonstraţii populare, superproducţii de revistă şi cinematografice). Iată ce scrie Karen Petrone despre cortina cu care a fost înzestrat celebrul Teatru Bolşoi, adevărată vitrină a artei ruse şi sovietice, dar şi locul unei surprinzătoare montări cu Die Walküre în 1940, semn de întărire a relaţiilor sovieto-germane după încheierea pactului Ribbentrop-Molotov (traducerea mea):

Unul din cele mai limpezi exemple de politică îndreptată în direcţia privilegiilor şi luxului pentru cei puţini l-a constituit hotărârea guvernului de a înzestra Teatrul Bolşoi cu o cortină nouă şi scumpă în cinstea celei de a douăzecea aniversări a revoluţiei bolşevice. O scrisoare anonimă expediată Comitetului Comisarilor Poporului de artiştii de la Bolşoi ruga guvernul să nu cheltuiască între 350.000 şi 400.000 ruble pe o cortină nouă, ci „să cheltuiască aceşti bani în onoarea celei de a douăzecea aniversări pentru construirea de cluburi sau teatre la sate, pentru ţărani, iar teatrul nostru va face turnee acolo şi va prezenta opere.” Visul artiştilor de a duce opera dincolo de zidurile Teatrului Bolşoi şi la acasă oameni a intrat în coliziune cu dorinţa guvernului de a face încă şi mai luxos primul teatru al Uniunii Sovietice.

Ilustraţia, reprodusă din cartea de faţă, îl înfăţişează pe Stalin pronunţând un (alt!) discurs, de data asta despre proiectul noii Constituţii.

1 decembrie 2015

Sanda Doiniş - Loteria

0 comments
N-am căutat, poate, cum şi unde trebuie, dar nu am reuşit să găsesc niciun fel de informaţii despre Sanda Doiniş, autoarea volumului de povestiri Loteria apărut la Editura Tineretului în 1957. Poate e vorba de un pseudonim, poate nu; se pare că e vorba de unicul volum apărut sub această semnătură. Ediţia grupează şase texte scrise în 1955 şi 1957, aşadar în plin deceniu de realism socialist sever, la ale cărui rigori se conformează fără abateri. Suntem (a câta oară?) în lumea copiilor de 10-12 ani, cu probleme şcolare şi etice soluţionate într-un spirit de deplin conformism ideologic, cu idealuri în deplină conformitate cu comandamentele sociale ale epocii.  

Piese de deschidere, cea care dă titlul întregii ediţii (Loteria), introduce în scenă un personaj vădit negativ, Tache, căruia i se schiţează un portret care nu poate lăsa nicio umbră de îndoială asupra intenţiilor necurate pe care le are:

Pe Tache nu-l iubea nimeni la noi în cartier. Era aşa un fel de vlăjgan înalt şi ciolănos, cu obrazul lat şi alb, peste care cădeau veşnic câteva şuviţe de păr blond lipite deopotrivă de murdărie şi unsoare. Să fi avut doi-trei ani mai mult ca noi, dar de dat îi dădeai pe puţin optsprezece.


Tache e ceea ce se va numi cu câţiva ani mai târziu bişniţar. Adolescentul vinde scump tot felul de nimicuri puştilor din cartier, dar adevărata lovitură o dă atunci când lansează o loterie pentru câştigarea unor navomodele râvnite de toată lumea. Bineînţeles că e marfa era de furat şi că „loteria” era o escrocherie din care câştiga mereu doar el. Toate acestea nici nu prea contează; răufăcătorul e curând dat pe mâna organelor de miliţie, iar autoarea nu face vreun efort de a-i adânci profilul psihologic, de a investiga eventualele cauze (sociale, de bună seamă) ale comportamentului infracţional. De interesat interesează altceva. Protagonistul povestirii, Alexandru, un băiat rămas acasă pe timpul verii şi frecventator al celebrelor, în epocă, tabere de curte, dezvoltă ceea ce cu un termen mai exotic s-ar numi compulsive gambling, o dependenţă de loteria lui Tache. El ajunge să fure bani de la o vecină pentru a-şi procura biletele câştigului iluzoriu. Să recunoaştem, un viciu foarte puţin în spiritul cast al epocii, pe care îl învinge - cum altfel? - prin muncă, prin prestarea unor servicii care îi permite să pună la loc banii sfeterisiţi.

Sfântuţa aduce în prim plan un personaj neaşteptat, o fetiţă (Paraschiva Dima) pe care reaua creştere primită în familie o transformă într-o bigotă cenuşie, cu comportamente ritualizate şi schematisme rigide. Din fericire, această oaie nu putea rămâne mult timp rătăcită (sic!). Un coleg de şcoală inimos şi principial, Trică, sesizează problemele Paraschivei, ridiculizată şi marginalizată de ceilalţi şi o aduce pe calea cea bună a colectivismului ateu de bun renume. Era şi perfect calificat pentru asta, fiind fiul unei învăţătoare şi al unui inginer angajat în construirea unor tuneluri. Ca materie bucata e uşor insolită, mai surprinzătoare poate sunt desenele care o însoţesc şi în care vedem cruci (cartea e ilustrată de Fritz Karola, cu o copertă de Lucaci Ethel).


În volumul de faţă nu prea e loc pentru fete. În Poveste despre doi băieţi ne întâlnim cu doi puştani aflaţi cu familia la mare. Unul e exuberant şi se bucură din plin de vacanţă, celălalt, în contrast, e apatic şi retras. Misterul va fi în cele din urmă elucidat: cel de al doilea a rămas corigent la matematică şi asupra lui atârnă sabia lui Damocles a repetenţiei. Noroc cu noul amic, care îl ajută să treacă peste respectivul hop existenţial. Cu probleme mai serioase se confruntă Matei din Întâmplare dintr-o iarnă grea, al cărui tată, rămas văduv, cade în patima beţiei. Pentru a scăpa de patima asta nu are nevoie de Alcoolicii anonimi sau de vreun tratament sofisticat. Sunt de ajuns reproşurile fiului şi conştiinţa profesională. Bărbatul, betonist fruntaş pe un mare şantier industrial, se mobilizează pentru salvarea de la un ger distrugător a fundaţiilor proaspăt turnate.



Tot o afacere între băieţi găsim şi în proza finală, Dragă Fănuţă, în care un elev de la oraş e transplantat la ţară şi e propulsat în mijlocul unui colectiv şcolar cu totul nou. După scurtă perioadă de confruntări cu elevii băştinaşi, pasionaţi de legumicultură, se va integra fără mari fasoane şi le va adopta hobby-ul. Pe vremea aia n-aveau tablete şi aplicaţii. Citeau cărţi clasice, înţesate de idei corecte precum cea de faţă.





18 noiembrie 2015

☺☺ Vasile Baghiu - Fericire sub limite

0 comments
Am de ceva vreme senzaţia, întărită şi de citirea romanului Fericire sub limite (Editura Charmides, 2014), că Vasile Baghiu ocupă o nişă ecologică puţin populată în literatura noastră de azi. Fără pretenţia vreunei clasificări serioase, ar fi vorba de grupul autorilor care nu se străduiesc cu tot dinadinsul să-şi epateze publicul, să şocheze prin duritatea materiei sau a limbajului sau să experimenteze deşucheat. Cu alte cuvinte, scriitorii cuminţi, gospodăroşi, fără a fi neapărat tradiționaliști sau sămănătorist-păşunişti, amatori de construcţie şi uneori puţin greoi în exprimare, fără a-i face totuşi concurenţă lui Slavici. Ca să mai retez fluxul generalităţilor, pot să spun că mi-a picat prost văzând cum începe cartea, cu un citat din Muntele vrăjit, după care textul propriu-zis se deschide cu propoziţia „La sanatoriu timpul nu se grăbeşte.”

Nu de alta, dar cred ca mai toată lumea e sătulă de romane al căror cadru de desfăşurare e un sanatoriu (musai de tuberculoşi, mal du siècle convenabil). Mă şi ducea gândul la Petre Sălcudeanu, dar am citit mai departe. S-a profilat de la primele pagini un protagonist, în persoana lui Grig(ore) Despa, tânăr asistent medical la un sanatoriu prin anii 1980, ins sensibil, cu înzestrare artistică şi aplecare spre literatură, devenit profesor şi apoi scriitor de mare succes, emigrat în Italia. Se profila un roman al lui Grig, iar autorul pornea să jaloneze etape din viaţa acestuia, cu idile relatate pudic, cu ratări şi mici reuşite, cu zbateri interioare, toate desigur pe fundalul morbid asigurat de stabilimentul medical. Nu foarte promiţător, să recunoaştem.

Din fericire, în capitolele care urmează Vasile Baghiu reuşeşte să pună mai multă carne pe oasele poveştii, ba chiar o complică, introducând frecvente deplasări în timp, un fel de navetă între anii 1980 şi anii post-decembrişti, cu iluziile şi dezamăgirile care le-au urmat. Lui Grig îi este contrapus un personaj aproape la fel de proeminent, Victor Savu (devenit pacient al sanatoriului), bun prieten şi comiliton în apărarea unor idealuri etico-estetice profesate de amândoi. Savu este depozitarul unui manuscris preţios încredinţat de Grig, un roman cu totul şi cu totul aşa-şi-pe-dincolo, care începe cu zguduitoarea propoziţie „Sunt în viaţă.” N-ar fi nici asta o găselniţă din cale-afară de originală, dar am putea înghiţi hapul şi am putea să înaintăm în carte fără mari probleme, atâta că romancierul face marea greşeală de a reproduce lungi pasaje din opera lui Grig. Ce mai, s-a cam strivit corola de minuni. Textul atribuit exilatului din Italia e cam plat şi banal, înţesat de pompozităţi filozofice de almanah. Cu totul altfel ar fi stat lucrurile dacă în loc să i se dea citate lectorul ar fi fost dus cu zăhărelul cu aluzii. La urma urmei, e ca şi cum Thomas Mann s-ar fi apucat să interpreteze compoziţiile lui Adrian Leverkühn în loc să se limiteze la a scrie despre ele.


Până la urmă însă romanul e salvat în parte de iscusinţa cu care Vasile Baghiu se mişcă printre planurile temporale ale unui tort Doboş cronologic. „Timpul merge înainte şi înapoi” ne spune, einsteinian, naratorul, iar romancierul mimează bine aceste deplasări. Spirit mai degrabă clasic, cu accentul pus pe morală mai degrabă decât pe ironie, scriitorul creează numeroase paralelisme şi simetrii la nivelul eroilor. E vorba probabil de o scriere cu (parţial) caracter autobiografic în care apare pomenit până şi un personaj numit... Vasile Baghiu. Amatorii de cărţi solide despre oameni serioşi şi luptători cu greutăţile vieţii (hélas!) vor gusta probabil multe din paginile Fericirii sub limite.

9 noiembrie 2015

Importantă e participarea (dar fără Karl Kraus)

0 comments
Cu greu găseşti în literatura de expresie germană un satiric cu o forţă superioară austriacului Karl Kraus, publicistul de la Die Fackel, de la care ne-a rămas, printre multe formulări memorabile, cea cu Viena, „laborator experimental pentru sfârşitul lumii”. Mi-aş fi dorit să avem traduceri româneşti din Kraus, dar deocamdată în domeniul acesta e o mare pauză. Am ales pentru postarea de azi un fragment de dialog din Ultimele zile ale omenirii, colecţie de scene dramatizate care acoperă o mare parte a Primului Război Mondial (traducerea mea):

Un birou la Ministerul de război
Hugo von Hofmannstahl (răsfoieşte un ziar): Ah, o scrisoare deschisă pentru mine? Frumos din partea lui Bahr că nu m-a uitat în vremurile astea teribile! (Citeşte cu glas tare) „Salutare, Hofmannstahl. Dragul meu Hugo, nu ştiu decât că eşti în armată, dar nimeni nu-mi poate spune unde. Aşa că-ţi scriu prin intermediul acestui ziar. Poate că un vânt prietenos îl va purta spre focul aprins în faţa cortului tău şi îţi va transmite urările mele de bine...” (Se opreşte).
Cinicul: Dă-i înainte! Scrie bine Bahr ăsta!
Hofmannstahl (mototoleşte ziarul): Bahr e insuportabil...
Cinicul: Care-i problema? (Ia ziarul şi citeşte fragmente.) „Fiecare german, de acasă sau de pe câmpul de luptă, poartă acum uniformă. Aceasta este marea bucurie a momentului. Fie ca Domnul să facă să ţină! E calea de veacuri pe care au mers nibelungii, trubadurii minnesingeri şi maeştrii cântăreţi, misticii noştri şi barocul nostru german, Klocpstock şi Herder, Goethe şi Schiller, Kant şi Fichte, Bach, Beethoven, Wagner. Succes, dragă locotenente...”
Hofmannstahl: Încetează!
Cinicul (citeşte): „Ştiu că eşti fericit. Simţi bucuria participării. Una mai mare nici nu există.”
Hofmannstahl: Ascultă, dacă nu încetezi acum...
Cinicul (citeşte): „Şi să ne amintim, acum şi întotdeauna: importantă e participarea. Şi să avem grijă ca de azi înainte să avem întotdeauna la ce să luă parte. În acest fel, destinul Germaniei se va împlini, iar trubadurii minnesingeri şi maeştrii cântăreţi, Walter von der Vogelweide şi Hans Sachs, Eckhart şi Tauler, misticii noştri şi barocul, Klocpstock şi Herder, Goethe şi Schiller, Kant şi Fichte, Bach, Beethoven, toţi aceştia îşi vor găsi împlinirea...” Ce legătură au ei cu tine? Ah, poate vrea să spună că au fost cu toţii scutiţi de serviciul militar. „Şi acesta este darul Atotputernicului către păcătosul neam omenesc!” Mulţumesc, Doamne! (citeşte) „Acum precis eşti la Varşovia!”

Pentru cine nu ştie, Hugo von Hofmannstahl a ocupat în timpul războiului un post în administraţie, în vreme ce colegul lui de generaţie, Hermann Bahr, a fost pe front. În imagine, desen contemporan înfăţişând ofiţeri ai Puterilor Centrale la manevrele de toamnă (reproducere din volumul lui Kraus).

31 octombrie 2015

Aventuri cu Tirbozel şi Tirbozina (II)

1 comments
S-a scurs, iată, mai bine de un an de când am scris despre prima carte cu Tirbozel şi Tirbozina a lui Horia Panaitescu (Tirbozel şi Tirbozina pe insula misterelor, vezi aici), apărută în 1960. Peste trei ani ea îşi găseşte continuarea în volumul În luptă cu vrăjitoarele (Editura Tineretului). Eroii noştri au crescut un pic. Au acum vreo zece ani, dar tot zvăpăiaţi au rămas şi intră în tot felul de încurcături, ajung iarăşi în locuri ciudate, populate cu personaje care par luate din poveşti, dar nu din poveştile clasice, cu balauri, prinţese şi cavaleri, ci în naraţiuni mai degrabă distopice, ale contemporaneităţii. Toate încep atunci când lui Tirbozel, internat probabil pentru o răceală mai zdravănă la Spitalul pentru copii „Sănătatea”, i se face o injecţie cu penicilină. Înspăimântat ca mai toţi copiii în situaţia asta, băiatul se mai trezeşte şi ameninţat de o seringă care pluteşte prin aer şi ameninţă cu noi injecţii, aşa că fuge din „Casa Injecţiilor”. Pe stradă se întâlneşte cu vechea lui amică Tirbozina, iar cei doi plonjează în plină aventură. 


Problemele, departe de a se fi sfârşit, abia încep. Tirbozel şi Tirbozina se pomenesc urmăriţi de nişte şerpi, apoi de ditamai vrăjitoarele. Fugind şi iar fugind din calea lor, se pomenesc în faţa unui gard ciudat care „părea [...] făcut din piele sau pânză ceruită şi nu avea nicio şipcă pe care să te poţi căţăra sau spărtură prin care să poţi măcar vedea ce se petrece în spatele său”. În spatele gardului (pe care eroii îl traversează printr-un orificiu apărut ca prin miracol şi care se închide în urma lor) se află o lume ciudată, în care se petrec tot felul de lucruri greu de explicat. Purtaţi de o barcă care pluteşte pe un fel de râu cu apă sărată mişunând de mici fiinţe roşii discoidale şi un fel de peştişori galbeni, ei ajung la un malaxor imens care macină substanţă, contemplă mai îndeaproape alcătuirea complicată a gardului, escaladează un sistem de pârghii complicate, se pomenesc într-un fel de tunel aerodinamic sau vizitează o centrală telefonică ultramodernă.


Pentru cei care n-au ghicit încă mecanismul pus în mişcare de autor, e vorba de o călătorie prin corpul omenesc văzut ca imensă uzină, în care procesele metabolice şi fiziologice (de la circulaţie şi respiraţie până la digestie şi hematopoieză şi transmiterea impulsurilor nervoase) sunt reprezentate de procese industriale. Din fericire, micii călători nu sunt singuri. Paşii le sunt ghidaţi în permanenţă de nişte domni între două vârste îmbrăcaţi desuet, ca nişte personaje din Dickens, şi care au nume formate din câte trei majuscule: DIG, RES, OSO, MUS, CIR şi mai presus de toţi NER. Recunoaştem uşor procedeul morfologic al trunchierii: numele sunt formate din primele trei litere ale denumirii sistemului anatomic corespunzător. Cu ajutorul celor şase ghizi, Tirbozel şi Tirbozina vor străbate ciudatul complex şi vor reuşi să învingă vrăjitoarele malefice (în realitate, nişte germeni patogeni). Şi cum toate acestea nu pot ţine la nesfârşit, Tirbozel de trezeşte în patul lui de la spital, căci desigur totul a fost un vis.


În precedenta carte Horia Panaitescu nu dăduse dovadă de prea multă originalitate şi n-o face nici aici. Metafora organism egal uzină/mecanism e destul de uzată şi avea o vechime considerabilă şi acum o jumătate de veac, fiind însă convenabilă autorului din anii de apus ai realismului socialist clasic. De altfel cititorul atent înţelege din primul moment care e miza întâmplărilor. Iată cum i se adresează doctorul George lui Tirbozel înainte de injecţia care pune în mişcare acţiunea:

– Tu ai văzut vreodată un automobil mai îndeaproape?
– Cred şi eu – mormăi printre dinţi Tirbozel.
– Să ştii că semeni destul de mult cu el, Da, nu glumesc!... Ai şi tu un rezervor, stomacul, pe care trebuie să-l încarci mereu pentru ca să meargă motorul, adică să ai putere să te mişti, să gândeşti şi câteodată să ţipi. Bineînţeles, stomacul nu-l umpli cu benzină, ci cu mâncare, dar la fel ca la maşină nu trebuie băgat prea mult, ca să înăbuşe, nici prea puţin, că rămâne în drum. Se mai întâmplă uneori să intre odată cu hrana şi nişte gângănii care încearcă să strice maşinăria. Corpul omenesc se luptă cu ele din toate puterile. Dar când nu e în stare să le biruie singur trebuie ajutat. Atunci venim noi cu injecţia.

Aşadar o carte educativă, cu pilde pe înţeles, în spiritul epocii. Ilustraţiile Cleliei Ottone sunt superbe.







24 octombrie 2015

Hans Christian Andersen şi melodia lui Wagner

0 comments
Celebru pentru cărţile lui de basme (cine nu cunoaşte Fetiţa cu chibrituri?), danezul Hans Christian Andersen e şi un bun cunoscător al muzicii epocii lui. Se ţine la curent cu cele mai noi creaţii în domeniul operei, unde Wagner, departe de a se fi consacrat, stârnea mari controverse anii 1850. În jurnalul pe care l-a lăsat (lucrare de mari dimensiuni, care acoperă circa cincizeci de ani de viaţă), el notează cu minuţiozitate spectacolele de operă la care asistă. În 1852, aflat la Weimar, Andersen merge la reprezentaţii cu Tannhäuser şi Lohengrin în interval de mai puţin de o săptămână. Operele nu-l mulţumesc.

La Tannhäuser constată că sala este plină, însă „construcţia este peşte aşteptări, muzica este iscusită, bine gândită, dar îi lipseşte melodia. Ce-ar fi făcut din asta Carl Maria [von] Weber sau Mozart!” Aceeaşi hibă o constată şi la Lohengrin: „bine scrisă, iar muzica e măreaţă, dar fără melodie - un arbore sterp, fără flori sau fructe.” Era limpede că urechea lui Andersen nu era pregătită să caute melodia wagneriană în orchestră şi nu neapărat în vocile cântăreţilor.

Cu toate astea, scriitorul nu-i poartă pică tânărului compozitor de operă. Aflat într-o călătorie în Elveţia, Andersen îl vizitează pe Wagner la Zürich la 26 august 1855. „ I-am făcut o vizită compozitorului Wagner, care m-a primit prieteneşte; am stat acolo mai bine de jumătate de oră şi i-am promis că am să-i trimit Marşul funebru în memoria lui Thorvalsen de Hartmann” notează el în jurnal.

Postarea de azi se bazează pe cartea Wagner’s Melodies. Aesthetics and Materialism in German Musical Identity de David Trippett; citatele sunt traduse de mine din ediţia daneză în zece volume a jurnalelor lui Andersen. Poza cu Andersen se află la Biblioteca Regală din Copenhaga.

17 octombrie 2015

☺☺ Simona Antonescu - Fotograful Curţii Regale

0 comments
Nu ştiu dacă putem să-i zicem de-a dreptul modă, însă în ultimii ani au apărut mai multe scrieri de ficţiune situate, în privinţa cadrului şi chiar a unei părţi a personajelor luate din istorie, în epoca lui Carol I. Am scris şi eu pe blog despre romane care ilustrează (sub-)genul, de pildă despre Zilele regelui de Filip Florian sau Viaţa începe vineri de Ioana Pârvulescu, despre bunele şi mai puţin bunele acestor cărţi. Astăzi, câteva rânduri despre o nouă apariţie tematică, Fotograful Curţii Regale de Simona Antonescu (Cartea Românească, 2015), debutul scriitoricesc al autoarei.

Pornind de la ideea de clişeu fotografic (din cel clasic, realizat după multe preparative pe o placă de sticlă de către un meşter într-o vreme când la procedeele digitale nici nu se visa), cartea propune o suită de povestiri din Bucureştii anilor 1870-1880 al căror factor unificator este Franz Mayer, fotograful Curţii Regale din titlu. Artist sas din Ardeal, de unde e alungat de persecuţiile nou-instalatului regim dualist chezaro-crăiesc, însurat cu o conaţională (Anna), Franz se instalează pe Ştirbey Vodă, în vecinătatea vechiului Teatru Naţional şi îşi deschide un atelier fotografic care îşi câştigă repede un renume bun. Nu-s mari complicaţii epice sau inovații prozastice la mijloc: prin atelierul lui Mayer trec pe rând cei care îşi fac poze, bună ocazie pentru a ni se spune povestea fiecăruia, ba chiar pentru a urmări personajul respectiv în acţiunile lui ulterioare.  

Rezultă o suită de portrete (mişcate, dar acesta nu-i un cusur), iar cititorul face cunoştinţă cu Chiron grecul şi tenebroasa poveste a familiei sale, pripăşită în Vechiul Regat încă de pe vremea fanarioţilor, cu evreii Eli Rosenthal şi Sara, deveniţi pionieri ai sionismului, cu ţiganii lăutari sau cu armenii din familia Agopian şi mai ales cu Despina Agopian, tânăra proto-feministă pe care doamna (ulterior regina) Elisabeta o însărcinează cu expunerea unor veşminte tradiţionale la marea Expoziţie Universală din 1889. Nu sunt singurii muşterii ai lui Mayer; pete de culoare adaugă elevele Şcolii Centrale de Fete, copiii, croitoresele, sacagiul, cavalerii dueliştii, rudăriţa, lăutarii etc. E o lume pestriţă, cu numeroşi alogeni care par să se înţeleagă de minune între ei, într-o prezentare oarecum idilică, de melting pot dâmboviţean.

Nucleele epice izolate îşi găsesc sporadic dezvoltări mai cuprinzătoare; unul din puţinele fire care se ramifică e cel al Expoziţiei Universale, ocazie cu care se schimbă pentru puţină vreme locul acţiunii, mutat de autoare la Paris, unde Eiffel îşi inaugurase marele turn. În fine, la toate cadrele vechi fotografii ale povestirilor individuale se adaugă rama temporală din Ultima fotografie, care închide ciclul după decenii; am călcat un pic în interbelic, alt cal de bătaie al prozatorilor noştri.

Toate bune şi frumoase, povestirile sunt agreabile, construite cu atenţie, chiar cu pedanterie, şi reuşesc adesea să stârnească interesul cititorului, chiar dacă profunzimea nu e chiar calitatea lor de frunte. Construcţia psihologică a personajelor se încadrează în limite convenţionale de tip Forsyte Saga (găsim până şi mult-bătătoritul procedeu de a face prezentarea eroilor în interacţiunea lor în jurul unei mese); o piesă precum Croitoresele sparge tipicul prin insolitul cazului de factură Jekyll/Hyde al surorilor Budişteanu, iar scenele cu copii sărmani din Al doilea copil sunt de un semănătorism distilat.

O problemă interesată pe care o pun romane ca cel de faţă e cea a autenticităţii, a iluziei de verosimilitate istorică; Simona Antonescu a pus în mişcare resurse importante pentru a o crea în carte. Ea a mers de la a introduce evenimente, locuri şi personaje atestate istoric până la a reda în volum fotografii de epocă în care apar, chipurile, eroii ficţionali. E limpede că romanciera a mizat puternic pe elementul de atmosferă, pe sprijinul pe care îl pot oferi ficţiunii romaneşti datele istoriei. Întrebarea pe care n-ai cum să nu ţi-o pui este în ce măsură acurateţea detaliului istoric e cu adevărat importantă, dacă sunt permise licenţe şi în ce măsură. Nu am un răspuns, dar cred că scopul scuză în bună măsură mijloacele. Dacă romanul e realizat estetic, nu cred că se mai uită nimeni la anacronisme altminteri supărătoare, în care Fotograful Curţii Regale abundă de altfel. Pentru a da câteva exemple la iuţeală, Elisabeta nu avea cum să fie majestate regală în anii 1870, când regatul a fost proclamat abia în 1881; tatăl lui Chiron nu avea cum să fi fost contemporan cu Vodă Mavrogheni; ţiganii nu au fost dezrobiţi de Cuza; Carol Davila nu avea cum să participe la Expoziţia Universală din 1889, fiind mort de câţiva ani etc.

Toate acestea ar rămâne simple cârcoteli ale unui lector pedant, dar din păcate cartea are şi alte scăderi, nu în ultimul rând o stilizarea adesea exagerată sau stereotipii sintactice evitabile. Dar gusturile sunt gusturi, iar lumea românească văzută de autoare prin obiectivul lui Franz Meyer ar putea să placă mai mult altor cititori.

25 septembrie 2015

I. M. Ştefan - Din tainele cerului

0 comments
Pe I. M. Ştefan, autorul volumaşului Din tainele cerului, apărut în 1958 în pe atunci populara colecţie Să ştim a Editurii Tineretului, îl cunosc poate mai bine amatorii de scrieri SF ceva mai copţi, căci perioada de glorie a acestui autor, de factură mai degrabă modestă, s-a situat undeva în deceniile al şaselea şi al şaptelea ale secolului trecut. Scriitorul, foarte activ în epocă, a semnat singur sau în colaborare cu Radu Nor destule lucrări de gen, dar s-a afirmat şi în domeniul literaturii de popularizare ştiinţifică pentru copii şi adolescenţi, aşa cum e cazul cărţii de faţă. Este o scurtă expunere a unor cunoştinţe elementare de astronomie pe care, pentru a o face mai uşor de mestecat de către micii cititori, scriitorul o deghizează într-o poveste autobiografică istorisită de corpurile cereşti. E, practic, un manual de astronomie elementară în care locul expunerii seci la persoana a treia este luat de relatarea aceloraşi fapte din perspectiva unui meteorit aflat în cădere pe planeta noastră sau a unei raze de lumină care ne vine din cosmos. Convenţia, deloc originală, e limpede de la început, nu cumva să-i dea cuiva prin cap că au loc fenomene supranaturale; în plus, formula corectă ideologic este că munca, alături de fenomenele naturii, este un element primordial în ordine ontologică:

Lucrurile n-au grai.
Ce păcat!
Câte întâmplări n-ar putea ele istorisi, dac-ar vorbi aşa cum vorbesc oamenii! Gândiţi-vă că obiectele cele mai obişnuite din jurul vostru  un scaun, o masă, un ceasornic, un cleşte, un creion, o pâine  au trecut prin nenumărate prefaceri, rod al muncii, până ce au devenit ceea ce sunt.
Multe, foarte multe, ar avea de povestit şi acele lucruri pe care le întâlnim în natură.
Picătura de ploaie, vântul şi fulgerul, de pildă cunosc de minune giganticul ocean de aer al atmosferei, laboratorul în care se plămădeşte vremea [...]. Pe pământul nostru vin şi soli cu mult mai îndepărtaţi, chiar trimişi ai altor lumi, ai altor meleaguri decât cel pământesc. (Dacă lucrurile ar avea grai)


Urmează un diptic format din Povestea pietrei din cer (autoprezentarea făcută de un meteorit) şi Povestea razei de lumină cea iute de picior, unde raza e pusă şi ea să se prezinte (e foarte dinamică, de altfel: N-am prea multă vreme de stat la taifas. De aceea m-a cam supărat vorbăria meteoritului. Aşa e el. Când se porneşte să turuie, e ca o morişcă stricată.) Meteoritul e într-adevăr mai sfătos şi-şi permite luxul de a face incursiuni în istoria cunoştinţelor astronomice ale omenirii, respingând ferm explicaţiile neştiinţifice date în trecut pietrelor care cad din cer şi eresurile legate de ele. Printre acestea, la loc de frunte se numără istorioara cu locuitorii dintr-un burg medieval (occidental, evident) care, găsind un meteorit, l-au aşezat la loc de cinste în biserică, nu înainte de a-l lega bine cu lanţuri pentru a-l împiedica să-şi ia zborul în spaţiu. Nu lipsesc datele cantitative, comparaţii cu elemente terestre, vehicule, viteze şi iar legende demantelate legate de sistemul solar, mişcarea corpurilor cereşti, ploile de stele etc.


La fel sunt structurate lucrurile şi în capitolul consacrat razei de lumină, unde e loc chiar pentru mai multe cifre... astronomice. Este secţiunea care ar trebui să-i dea de gândit tânărului cititor, căci aici sunt introduse idei despre cosmogonie, naşterea şi moartea stelelor, galaxii şi sori (fără vreo încercare de a introduce elemente de teorie a relativităţii, chiar dacă se spune apăsat că viteza luminii este cea mai mare din univers). Există, în această expunere de fenomene astrale, un fel de crescendo care duce la un final de-a dreptul filozofic. Desigur, asta nu-l face mai puţin caraghios, ba chiar agramat pe alocuri:

Ce este fiinţa omenească?
Un grăunte de praf, dacă îl [sic] asemuim cu stelele şi galaxiile de care v-am vorbit sau dacă ne gândim la depărtările neasemuite care despart corpurile cereşti unul de celălalt. Şi totuşi, cât de măreţ e acest grăunte! În mintea sa omul a putut cuprinde întreg Universul, cu lumile sale fără număr, cu întinderea lui nesfârşită, cu veşnica lui prefacere! A putut măsura şi cântări astrele, ba a şi aflat din ce sunt alcătuite, cum se nasc şi cum mor, iar mâna lui a desenat hărţi minunate, pe care a însemnat până şi locul unde se găseşte Pământul în Cosmos.


Nimic, aşadar, de semnalat în cartea lui I. M. Ştefan. Din tainele cerului este un volum perfect banal, dar ar trebui să te poţi pune în locul copilului de acum aproape şaizeci de ani pentru a-ţi putea da seama dacă i-a plăcut. Oricum, surprinzător poate, concesiile ideologice sunt minime, abstracţie făcând de încadrarea strictă în limitele materialismului dialectic oficial. Încă mai neaşteptată e lipsa oricărei referinţe la realizările spaţiale ale Uniunii Sovietice, într-o epocă în care reverenţele faţă de prietenii de la Răsărit erau de rigoare. E posibil ca asta să se datorească faptului că primul satelit artificial este lansat în octombrie 1957, iar cartea apare în primăvara anului următor. De mirare totuşi că nu s-a găsit măcar în redacţie loc pentru a strecura în text câteva laude.

Volumul este înţesat de ilustraţii frumoase realizate de Dumitru Ionescu.








17 septembrie 2015

Cu Freud la operă (II)

0 comments
Am văzut data trecută că, fără a fi lipsit de gust muzical, Freud era conservator şi în general lipsit de deschidere faţă de lucrările contemporanilor. În Freud. A life for Our Time, Peter Gay menţionează două excepţii de la această regulă: Carmen şi Maeştrii cântăreţi... (traducerea mea):

De asemenea, îi plăcea Carmen, operă care, deşi avusese nevoie de ceva timp să cucerească Parisul după premiera din 1875, devenise repede o mare favorită în ţările de limbă germană. Brahms, Wagner şi Ceaikovski, care erau de acord în puţine privinţe, erau cu toţii de părere că ultima operă a lui Bizet este o capodoperă; Nietzsche, care asistase la cel puţin douăzeci de reprezentaţii, invoca vitalitatea şi farmecul galic al acestei opere în polemica lui îndreptată împotriva dramelor muzicale teutonice greoaie ale lui Wagner; Bismarck, un meloman bine informat, se lăuda că a ascultat-o de douăzeci şi şapte de ori. Nu trebuie să fii un admirator al avangardei ca să-şi placă aceste opere. Freud le cunoştea cu siguranţă suficient de bine pentru a le cita în lucrările sale: aria Se vuol ballare, signor contino, declaraţia făcută de Sarastro prinţesei Pamina în Flautul fermecat, catalogul cuceririlor lui Don Giovanni întocmit de Leoprello pentru Donna Elvira.

Atracţia exercitată de operă asupra unei persoane atât de nemuzicale cum era Freud e departe de a fi misterioasă. Până la urmă, opera este muzică pusă pe cuvinte, un cântec adaptat acţiunii dramatice. La fel ca cele mai multe din lecturile lui Freud, ea îi putea oferi plăcutul şoc al recunoaşterii; în modul ei extravagant, adesea melodramatic, opera se confrunta cu aceleaşi probleme psihologice care l-au preocupat pe Freud toată viaţa lui adultă: iubire, ură, lăcomie, trădare. Dincolo de aceasta, opera este şi spectacol, iar Freud era deosebit de sensibil la impresiile vizuale. Este motivul cu care îşi privea pacienţii cu aceeaşi atenţie cu care îl asculta. Mai mult, opera înfăţişează conflicte morale tulburătoare, ea prezintă protagonişti care vorbesc mult, prinşi în lupta dintre bine şi rău. Din cele cinci opere favorite ale lui Freud, toate, cu excepţia lui Carmen şi cu deosebire Flautul fermecat şi Maeştrii cântăreţi din Nürnberg pun în valoare triumful virtuţii asupra viciului, o rezultat care oferă plăcere celor mai sofisticaţi ascultători şi în plus oferă informaţii despre conflictele desfăşurate în mintea bărbaţilor şi femeilor.

Mai jos, instantaneu dintr-o producţie cu Carmen a anilor 1880 înfăţişând deznodământul sângeros al dramei (în rolul titular, Emily Soldene) (de aici):


11 septembrie 2015

☺☺☺ Iulian Ciocan - Iar dimineaţa vor veni ruşii

0 comments

Nu-i cazul să se sperie nimeni citind titlul recentului roman al lui Iulian Ciocan, Iar dimineaţa vor veni ruşii (Polirom, 2015), căci nu dau năvală vecinii de la Răsărit, sau cel puţin nu la noi, ci în Republica Moldova. Să recunoaștem că e o etichetă de efect şi să ne uităm mai îndeaproape la conţinut. Până la un punct, speranțele cititorului nu sunt înşelate; cartea autorului moldovean se bazează pe o idee interesantă, chiar dacă nu cu totul nouă, aceea de a amesteca două niveluri de ficţiune într-un fel de mise en abyme care are potenţialul de a rupe ritmul aşteptării. Avem o naraţiune pe două paliere, primul, desfăşurat în anii 1995-1995, îl are ca protagonist pe tânărul Marcel Pulbere, proaspăt absolvent al unei facultăţi de filologie romaneşti revenit la Chişinău, unde dă piept zdravăn cu marasmul economic şi social republican. Al doilea plan, săi zicem meta-ficţional, deşi termenul nu e foarte fericit, e cel al peripeţiilor din 2020 ale lui Nicanor Turturică, sexagenar profesor de latină şi erou al cărţii pe care a scris-o şi se zbate s-o tipărească Pulbere.


Alternarea permanentă a straturilor de proză (o felie de viaţă a lui Pulbere urmată de una a lui Turturică şi tot aşa) ţine treaz interesul lectorului, mai ales că apetitul epic nu lipseşte, cel puţin în prima jumătate a textului. Sunt scene cotidiene din Chișinău din anii 1990 şi 2020; mare lucru nu pare să se fi schimbat, sărăcia şi corupţia sunt ubicuitare, deşi o subtilă diferenţă de accent politic s-ar putea simţi, mai ales în trecerea de la un fel de naţionalism („statalitatea Moldovei” versus „jugul româno-occidental” de mai târziu). Personaj cu o biografie (şi chiar şi semnalmente) ce par inspirate din ale autorului, Marcel Pulbere se luptă cu un sistem neprietenos şi, în ciuda vorbirii lui „culturale”, nu poate trece barajul gros al naţionaliştilor păşunişti apăruţi după dezintegrarea Uniunii Sovietice. Iulian Ciocan nu face economie de material pentru a construi, din tuşe adesea prea groase, băieţii răi: editorul Anatol („Tolea”) Vulpescu, director la Buchea latină, Liviu Beschieru („clasicul literaturii basarabene”) sau profesorul Arcadie Zburleanu, şef de catedră la Universitatea Pedagogică „Dosoftei”, unde patronează tot felul de matrapazlâcuri. Aceştia au parte de încondeieri care le scot în evidenţă precaritatea morală şi nu-i exclus să avem de a face cu o scriere cu cheie, cu trimiteri la persoane reale. În fine, nu contează, tot nu cunoaştem realitatea Republicii Moldova, dar din punct de vedere strict literar reuşita e limitată. 

Nicanor Turturică, omul din viitor, din romanul pe care însuşi Pulbere îl numeşte „fantastic”, e un ins cu prestaţie tragicomică. Prins în mijlocul unor evenimente dramatice (reinstaurarea unui regim sovietic după o aşa-zisă invadare a Moldovei de către forţele transnistrene ale preşedintelui Smirnovici, cu puternic sprijin din partea Rusiei lui Pufin (sic)), profesorul încearcă o evadare în România. Să recunoaştem că e o senzaţie ciudată; de la Ostap Bender al lui Ilf şi Petrov n-am mai văzut personaj care să privească ţara noastră ca pe un liman al speranţei. N-are a face, căci grănicerii noştri îl trimit înapoi, iar omul, arestat, are o atitudine demnă şi refuză să colaboreze cu ocupantul. Ridicul în înfăţişare şi apucături, văduv care se ţine cu bufetiera Raia, cu doi ani mai vârstnică, Turturică e totuşi un personaj respectabil prin tăria lui de caracter. 

Fără să o ştie, Marcel Pulbere, moldoveanul actualităţii, avea să reproducă într-o anumită măsură traseul lui Turturică. Viaţa care imită arta, deh! Onest, credincios dealurilor literaturii contemporane valoroase estetic, Pulbere ajunge să fie acuzat de acţiuni antistatale, căci romanul lui, în fine publicat, e luat de stăpânire drept un text provocator. Scrisă cu vervă, în ciuda unor stridenţe şi mici inabilităţi de limbaj, Iar dimineaţa vor veni ruşii e o carte care captivează. Sigur că poţi găsi în ea fire care nu se leagă cum trebuie sau personaje insuficient exploatate (ca Blina, prietenul lui Marcel sau Silvica Zgură, amanta lui Tolea Vulpescu), dar bilanţul mi se pare pozitiv. După Înainte să moară Brejnev (despre care am scris aici), Iulian Ciocan a mai adăugat o bucăţică la un puzzle moldovenesc la care pare să lucreze.

4 septembrie 2015

☺☺☺ Florin Lăzărescu - Întâmplări şi personaje

0 comments
Un banc vechi şi răsuflat ne înfăţişează un examen la drept civil. Întrebat de profesor ce vede pe fereastră, studentul răspunde „oameni, case, maşini etc.”. Profesorul îl pică, spunându-i că răspunsul corect era „persoane şi bunuri”. Cam ca profesorul cel răutăcios procedează şi Florin Lăzărescu, romancier şi scenarist care îşi botează, sec, Întâmplări şi personaje, volumul apărut anul acesta la Polirom. Cum ar fi, o vagă încercare de neutralitate a unui autor care numai neutru nu se va dovedi pe parcursul celor două sute de pagini. Pentru a nu face nici noi vreo presupunere subiectivă, să ne mulţumim să constatăm că e vorba de câteva zeci de texte scurte, rareori depăşind câteva pagini, de multe ori cu „poantă”, adesea simple consemnări ale unui episod cotidian pe care numai un unchi de abordare insolit în poate scoate din banalitate.

Procesul de ficţionalizare pare (n-ai de fapt cum să ştii, dar n-are a face) minimal. Autorul dă senzaţia că stă pe margine, se uită şi scrie, asta când nu e el însuşi în mijlocul acţiunii, de te întrebi cum le mai şi notează pe toate. Sigur, toate acestea sunt iluzii ale lecturii şi e perfect posibil ca ce-i apare simplu şi firesc cititorului să-i fi solicitat imense eforturi scriitorului. Iar zic, n-are a face, fiecare cu ale lui. Materia e luată din realitatea nemijlocită: ba o mutare, ba o călătorie cu trenul pe mult-bătuta rută Iaşi-Bucureşti, ba o ieşire cu prietenii, mai o vizită la Billa, mai un drum cu maxi taxi. O serie de proze sunt construite ca micronaraţiuni cu poantă (Doamna Angelica, Tristeţe postrenovare, Noul paşaport etc.) Câteodată pe Lăzărescu nu-l preocupă niciun fir epic, ci doar o figură interesantă (Regina Angliei, Aculin Tănase) sau o vorbă de efect auzită sau citită undeva (Ras capul). Iată o mostră ilustrativă pentru o oarece vână absurdă (Calcule):

Când să intru în scara blocului, mă opreşte o doamnă în vârstă, zgribulită de frig, cu două sacoşe în mână.
      — Nu vă supăraţi – lasă sacoşele jos –, nici nu ştiu cum să vă spun… Vin de la piaţă şi… dar nu cumva să vă supăraţi…
      Ar fi culmea să-mi ceară bani, mă gândesc eu, la cât de elegant e îmbrăcată.
      — Vă rog, spuneţi.
      — Cât face nouă ori trei?
      M-a luat prea repede, iar tabla înmulţirii am învăţat-o cândva, de pe coperta spate a unui caiet de mate, demult…
      — Douăzeci şi şapte, nu? mă scoate tot ea din încurcătură…
      — Da, doamnă, o asigur eu.
   — Vă mulţumesc din suflet… – mi-a zâmbit. Eu sunt bătrână şi nu mai ţin bine minte.
      Şi-a luat sacoşele şi a plecat.

Un mic ciclu tematic e alcătuit din schiţe în care sunt prezenţi membrii familiei. Figura mamei e mai ştearsă, dar a tatălui, fost constructor, e bine reliefată (Navetistul rămâne în această privinţă piesa de referinţă). Toate bucăţile sunt, cum ziceam, rupte din viaţă, relatările au un ton lejer, complice, adesea cu umor, dar şi cu gravitate atunci când e cazul. E linia pe care mergeau acum un secol şi jumătate însuşi Mark Twain, într-o oarecare măsură, Cehov (scriitor pe care Florin Lăzărescu îl şi pomeneşte în câteva rânduri.

Nu lungesc o postare despre texte scurte. Întâmplări şi personaje este o carte pe care o poţi citi fără mare efort în vreo două ore şi din care pot fi reţinute câteva pagini foarte bune. Restul au măcar calitatea că-s de dimensiuni reduse.

29 august 2015

Cu Freud la operă (I)

0 comments
Te-ai aştepta poate ca patriarhul psihanalizei să se fi aflat în avangarda gustului muzical al epocii sale, mai ales că erau vremuri în care multe din lucrările compuse ar fi putut să-i ofere teoreticianului un material ilustrativ interesant. Se pare totuşi că lucrurile stăteau altfel; cel puţin aşa susţine Peter Gay în pântecoasa monografie Freud. A life for Our Time (traducerea mea):

Caracterul practic al minţii lui Freud a modelat în mod inevitabil relaţia lui relativ distantă şi ironică cu muzica. El îşi proclama cu insistenţă ignoranţa în chestiuni muzicale şi recunoştea că nu era în stare să reproducă o melodie. În Interpretarea viselor, el se lăuda virtualmente cu incapacitatea lui de a reproduce melodia: fredonând aria adresată de Figaro contelui Almaviva din actul I al Nunţii lui Figaro, el gândea că „probabil altcineva nici n-ar fi recunoscut melodia”. Cei obligaţi să-l asculte fredonând arii din opere ale lui Mozart confirmat că acest lucru era cât se poate de adevărat. Nu căuta compania muzicienilor, iar fiica lui Anna nota lapidar că „nu mergea niciodată la concerte.” Dar îi plăcea opera sau, mai bine zic, unele opere. Fiicele lui, căutând în însemnările lor, au dat cinci exemple: Don Giovanni, Nunta lui Figaro şi Flautul Fermecat de Mozart, Carmen de Bizet şi Maeştrii cântăreţi de Wagner. Lista e scurtă şi fără echivoc: fără Claude Debussy, fără Richard Strauss. Printre operele lui Wagner,  Maeştrii cântăreţi reprezintă o certitudine, ca şi lucrări de tinereţe precum Olandezul zburător, cele mai accesibile.

Mai jos, imagine reprodusă din cartea lui Gay, cu Freud şi fiica lui Anna în anul 1913:


21 august 2015

☺☺☺ Radu Aldulescu - Istoria Regelui Gogoşar

1 comments
După ce am citit mai multe din romanele lui Radu Aldulescu ajungeam în urmă cu ceva vreme la concluzia, nu neapărat originală, că acest romancier pare blocat într-un tipic tematic din care e incapabil să iasă. Era vorba, la vremea respectivă, de insistenţa pe lumea marginalilor, a lumpenilor violenţi, a declasaţilor din lumea sordidă a periferiei. Cu cel mai recent opus, Istoria Regelui Gogoşar (Cartea Românească, 2015) autorul pare să contrazică aserţiunea mea. Gata cu flendurosul Relu Golea (Istoria eroilor unui ţinut de verdeaţă şi răcoare) sau cu declasatul Robert Stan aka Diavolul din Cronicile genocidului, inşi al căror itinerariu prin viaţă e unul ineluctabil descendent. În cartea de faţă ne este propus un căţărător pe scara socială căruia i se dă numele bombastic Emanuel Victor Calomfirescu. El este, printr-o ironie care pleacă de la locul unei origini umile (satul oltenesc Gogoşu) Regele Gogoşar, eroul unui veritabil anabasis care îl duce Capitală, unde contractează o căsătorie avantajoasă, devine profesor de matematică şi, după 1989, profitând de tot felul de circumstanţe dubioase, mare capitalist şi om politic dâmboviţean.

N-a fost, totuşi, o ascensiune liniară, ci mai degrabă un fragment de sinusoidă. Cu ajutorul unui unchi, dar fiind el însuşi un individ inteligent şi înzestrat, ba chiar având unele veleităţi literare, Emanuel face un liceu bun şi termină Matematica, ajungând profesor la un grup şcolar din Militari (vechiul cartier muncitoresc, zona cunoscută sub numele de Cosmos, de la un vechi cinematograf). Sunt viscerele Cosmosului, după cum ne spune metaforic chiar numele unui capitol. Emanuel pare pornit pe un drum bun; căsătoria cu Luiza („purcica lui scumpă”) îi aduce bani, confort şi promisiunea succesului, însă folosirea unor metode pedagogice neortodoxe are ca rezultat moartea unui elev, iar tânărul profesor e condamnat la un an de închisoare. E până aici un fel de dezvoltare pe o vagă linie Stendhal-Balzac, pigmentată de apartenenţa lui Emanuel la o misterioasă Pepinieră de genii pilotată de Securitate, unde se bucură de îndrumarea unui guru numit maestrul Vergilius (în realitate banalul Virgil Irimiciuc).

Oltean isteţ, protagonistul ştie să se descurce şi dă Cezarului ce-i al Cezarului prin notele informative oferite unui ofiţer de Securitate (căpitanul Ardeleanu). E înzestrat cu o statură ingrată, însă e, prin compensaţie, posesorul unui membru bărbătesc excepţional, calitate care îi aduce succese amoroase. Evenimentele din decembrie 1989 îl prind pe stradă, proaspăt eliberat de la închisoare. Pentru autor, un bun prilej de relatare a unor scene revoluţionare lungi, învălmăşite şi, s-o zicem pe a’ dreaptă, cam plicticoase. Pentru personaj, începutul unui lung segment ascendent, care îl va duce pe culmile succesului social, de la concernul de presă Glasul Revoluţiei la afaceri în stil mare şi politică, cu binecuvântarea discretă a ex-securistului Ardeleanu.

Toate acestea nu reprezintă o mare realizare romanescă. Trasee de parveniţi post-revoluţionari am văzut, până la saţietate, în proza românească a anilor din urmă, iar a ilustra aserţiunea că ei-au-fost-la-putere-înainte-şi-tot-ei-sunt-şi-acum a devenit aproape o banalitate. De altfel litaniile în binecunoscutul stil indirect liber din textele lui Radu Aldulescu au o pronunţată bătaie moralistă. Din fericire, autorul reuşeşte să dea o anume adâncime psihologică personajului principal, permiţându-i cititorului să surprindă mecanismele gândirii lui Calomfirescu. Acesta, fost coleg de celulă cu un disident anticeauşist împuşcat ulterior în decembrie 1989, ajunge să creadă sincer că şi el a fost luptător împotriva comunismului:

O unică-singură cale, da, Emanuel ştie că nici el nu a avut de ales, alegând colaborarea cu căpitanul Ardelean. I-ar fi fost mult mai rău dacă ar fi refuzat, măcar că la un moment dat a ales să se rupă, să se dezică, dar soarta l-a răsucit şi l-a întors pe aceea unică-singură cale, care se pare că acum s-a spart şi s-a risipit în mai multe direcţii. Acum are de ales, are la-ndemână mai multe posibilităţi, unelte sau arme, printre care şi revista, da, în primul rând revista, care se cuvine totuşi manevrată cu precauţie. Maestrul, deh, la el se gândea impunându-şi precauţie. Ar fi trebuit ca omul să-şi mai tragă sufletul, după asaltul acela în forţă. Munca de ocnaş (Emanuel ştia, răbdase şi îndurase ocna, fiindcă strigase împotriva lui Ceauşescu, când nimeni n-avea curajul – era deja convins şi pătruns, ireversibil marcat de acest episod al existenţei sale) munca de om-orchestră (redactor, corector, dactilograf, machetator, secretar de redacţie, contabil…) îi distruseseră desigur nişte neuroni şi-i tociseră din abilităţi, maestre, e de înţeles că mai daţi cu oiştea-n gard exagerând cu injuriile. De fier să fii şi tot te-ai fărâma în ritmul acesta infernal.

E o autoînşelare vecină cu paranoia care prevesteşte declinul psihic şi somatic al individului, ajuns să-şi construiască un cavou de megaloman şi sfârşind în decrepitudine. Mi-e greu să-mi dau seama ce va fi dorit Radu Aldulescu cu acest recent roman. E posibil ca el să facă parte, împreună cu precedenta carte (Cronicile genocidului), dintr-un ciclu mai cuprinzător. Pentru această ipoteză ar pleda nu doar similarităţile de materie şi cadru, ci şi prezenţa unui erou unificator, gazetarul Laurian Susanu, personificare a mizeriei morale a unei lumi întregi. Istoria Regelui Gogoşar este, practic, un one man show, căci celelalte personaje sunt neglijent realizate, mai degrabă schiţe nefinisate. Un loc aparte îl ocupă repetatele treceri prin scenă ale unui bătrân îmbrăcat într-un palton zdrenţăros, un jidov rătăcitor, care joacă un vag rol de profet ratat. E dimensiunea meta-reală pe care romancierul pare să o fi socotit necesară într-o construcţie altfel foarte solid angrenată în imediat. Mă număr printre cititorii pe care acest roman nu i-a convins, dar ar fi nedrept să nu recunosc că Aldulescu este un autor puternic, care se citeşte cu interes, chiar şi atunci când romanele nu-i prea ies.

15 august 2015

☺☺☺Anya von Bremzen - Arta bucătăriei sovietice: o poveste despre mâncare şi nostalgie

0 comments
Un clişeu exersat îndelung spune că pâinea exilului e neagră şi rea. Luată ad litteram, imaginea asta stereotipă nu i s-a potrivit autoarei americane de origine rusă Anya von Bremzen, a cărei carte intitulată Arta bucătăriei sovietice:o poveste despre mâncare şi nostalgie a apărut anul trecut la Curtea veche. E vorba de un fel de istorie a Uniunii Sovietice şi a Rusiei pe parcursul a circa 100 de ani (1910-2010) văzută dinspre tubul digestiv. Greu de definit (în prefaţă ni se explică, emfatic că e non-ficţiune), lucrarea e şi carte de bucate (la sfârşit are o listă de reţete reprezentative), şi scriere memorialistică. Nici n-ar fi aşa o mare incompatibilitate, căci există o memorie gustativă foarte bine ancorată în structurile cerebrale profunde şi căreia nu-i trebuie multe impulsuri pentru a fi resuscitată şi făcută să comunice cu straturile mai raţionale.

Unsă cu toate alifiile (era să zic sosurile!) scrisului captivant-comercial, Anya von Bremzen îl plimbă pe cititor prin istoria sovieto-rusă luând ca emblemă pentru fiecare deceniu câte un fel de mâncare reprezentativ şi îl invită să parcurgă distanţa uriaşă dintre kulebiaka fabuloasă din vremea ultimului ţar şi acele kotleti şi kartocki de foamete şi lipsuri din anii 1930-1940 (marea teroare stalinistă urmată de războiul mondial). Declinul treptat al imperiului aduce în prim plan porumbul (favorit al lui Hruşciov), maioneza şi aşa-numita salată Olivier (asemănătoare cu neaoşa noastră salată de boeuf; dacă nu mă înşel, o laudă şi Ion Ianoşi în Internaţionale mea. Cronica unei vieţi, vezi aici), pentru ca anii 2000 să marcheze ascensiunea unei mâncăruri mai degrabă tradiţionale, blini. Rememorarea se face de la o dublă distanţă, temporală desigur, dar şi spaţială, căci von Bremzen a emigrat în Statele Unite în anii 1970, pe când avea zece ani, însoţită de mama ei.

Memorialista are, dinspre mamă, o familie evreiască de altfel bine integrată în angrenajul statului sovietic (bunicul Frumkin a lucrat în contraspionajul militar, ceea ce spune multe). Există totuşi probleme de identitate căci sistemul nu recunoaşte decât naţionalitatea evreiască formală, ca rubrică în paşaportul intern, nicicum vreo apartenenţă religioasă sau culturală; de lipsa unei identităţi iudaice clare se vor lovi cele două femei abia la sosirea în America. Existenţa cotidiană de newyorkeze nu pare dispună de vreun leac pentru nostalgia după Uniunea Sovietică, cu toată penuria şi privaţiunile de acolo (exprimate prin termenul defiţit).

Cititorul va avea parte de repetate retrospecţii, de amintiri olfactive variate şi nu va fi scutit de tocita referinţă la madlena lui Proust. Pâinea americană Wonder Bread e, poate, fină, dar nu-i pe gustul Anyei şi al mamei acesteia. Cele două tânjesc după pâinea adevărată, iar când vor avea posibilitatea să viziteze URSS, în anii mai relaxaţi de după venirea la putere a lui Gorbaciov, mama va exclama cu candoare: Pâine neagră! [...]. Ce dor mi-a fost de pâinea noastră neagră. Cum ar veni, pâinea exilului nu e neapărat neagră, dar nici bună nu pare. Adevărat e că nici cuplul Ilf/Petrov nu a avut multe cuvinte de laudă pentru pâinea americană în America fără etaje (vezi aici). Pentru întregirea imaginii alimentare a fostului imperiu sovietic sunt de reţinut şi paginile consacrate consumului de alcool, atât de mult îngrădit de Gorbaciov şi atât de răspândit în popor. Numeroasele paragrafe despre limbajul de specialitate al alcoolicilor pot apărea amuzante dacă n-ar fi de fapt tragice; la noi domeniul lexical cu pricina figurează şi în volumul Născut în URSS de Vasile Ernu (aici).

Până la urmă sublimarea dorului de casă se face în direcţia unei cariere gastronomice. Anya von Bremzen renunță la o carieră pianistică pentru care părea făcută şi devine autoare de cărţi de bucate şi de emisiuni TV. Revenită pentru mai multă vreme în Rusia, aflată acum sub Putin, ea se loveşte de noii îmbogăţiţi care doresc să-şi cultive gustul pentru mâncăruri rafinate. Nu dispreţuieşte banii acestora şi nici nu pare să-şi facă multe probleme când vine vorba de a-şi avea propria emisiune de televiziune. Făcând o însumare vectorială a bunelor şi relelor, am putea spune că Arta bucătăriei sovietice are multe momente de umor nostalgic şi de sensibilitate, deşi nu-i greu câteodată să vezi urzeala reţetei (!) de succes după care e scris textul. Cei interesaţi de istorie rusă şi sovietică vor găsi aici destul material, dar probabil n-o să-şi propună nimeni să facă din lucrarea asta carte de căpătâi în materie. Coperta e de un kitsch fabulos, dar asta e deja o altă mâncare de peşte, diferită de fabulosul peşte umplut evreiesc preparat la Odessa de rudele Anyei.