„Viaţa este ceva
mai inventivă în întâmplări extraordinare decât scriitorul, dar scriitorul le
rezolvă mai bine decât oamenii”. Bine a zis cine a zis aşa, chiar dacă e vorba
de G. Călinescu, n-ai ce-i face, le mai nimerea şi el. Ori ar fi, în Cum să faci primul milion (Cartea
Românească, 2013) Bogdan Costin pare să cunoască acest principiu şi să acţioneze
nesmintit în sensul transpunerii sale în viaţa... literaturii. Rezultatul e
acest roman din viaţa copywriterilor, cu titlu comercial, amintind de cărţile
de sfaturi tip how to, în bună măsură
o satiră la adresa micii şi proaspetei noastre lumi corporatiste, dar nu mai
puţin a moravurilor autohtone, a societăţii în care orice serviciu poate fi
obţinut, numai să ştii cui şi cât să-i plăteşti. E limpede că toate aceste surse
de inspiraţie sunt foarte generoase, dar de aici şi până la reuşita literară
drumul e lung şi greu...
...însă Bogdan
Costin îl parcurge cu aparentă uşurinţă (numai în încălţările autorului să nu
fii!) și ne oferă un produs (deh) destul de reuşit. Povestea (pe care, din respect
pentru alţi eventuali cititori, n-am s-o spun) are în centrul ei un erou cinic
şi inventiv, bărbat atrăgător şi în plină putere, care hotărăşte să-şi ia
soarta în propriile mâini şi să treacă de la statutul de angajat la o firmă de
publicitate la cel de freelancer.
Încredinţat că prostia, foamea şi frica semenilor sunt avantaje în mâna celui
care ştie să le exploateze, omul nostru scoate bani frumoşi promovând produse
comerciale pe care reuşeşte, abil, să le asocieze cu moartea unui om. Marea
lovitură, cea care trebuie să-i aducă un milion de dolari (sumă modestă, să
recunoaştem la rece) o constituie plasarea în distribuţia unui film american a
unui actor de-al nostru, Toma Drăgan. Suferind de o tumoare incurabilă, omul e
convins să se sinucidă înaintea premierei, asigurând astfel succesul fulminant
al unei pelicule altfel modeste şi îmbogăţindu-i pe realizatori şi pe trepăduş.
Un milion de dolari urma să moştenească şi Vera, fiica lui Toma, întâmplător
(?) iubita protagonistului. Dacă socoteala de acasă se potriveşte cu cea din
târg, dacă piesele puzzle-ului se
aranjează aşa cum vrea păpuşarul, ce se întâmplă cu Toma, cu Vera şi cu alte
personaje (Răzvan, proprietarul casei de producţie, Radu, omul folosit la mici
treburi murdare şi destui alţii), toate acestea le aflăm dacă citim cartea.
Inventivitatea
epică a lui Bogdan Costin e greu de pus sub semnul îndoielii. Mai interesant e
să vedem în ce măsură povestea cu eroii ei şi cu modul în care e spusă sunt ingrediente
suficiente pentru a obţine un roman de calitate. Mai întâi, cartea nu
plictiseşte. Nu e puţin lucru, mai ales pe o piaţă literară naţională bogată în
creaţii cu remarcabile proprietăţi soporifice. Spune la un moment dat
protagonistul:
În sfârşit, nu mai trebuie să ţin pe noptieră
nicio carte de-a lui Liiceanu din care să mă apuc să citesc ceva înainte de
culcare. Pentru cei care încă mai au insomnii, un sfat gratuit de la mine:
lăsaţi diazepamul că vă nenorociţi sănătatea, treceţi pe cărţile lui şi, în
general, ale oricărui intelectual român. Vă garantez că adormiţi ca pruncii
după maximum două pagini. Şi nu au niciun efect secundar aşa cum au somniferele
din farmacii.
Într-adevăr, Cum să faci primul milion nu e de ţinut
pe noptieră în speranţa că va atrage somnul. Dimpotrivă, scrierea e alertă, cu
umor şi dialoguri fireşti (rarae aves),
bine ticluită şi fără burţi. Propria experienţă de copywriter şi scenarist îl va fi învăţat pe autor cum să-şi vândă
marfa. Textul curge firesc, iar stridenţele sunt rare, deşi tentaţia de a şarja
trebuie să-i fi dat ghes scriitorului nu de puţine ori. Temându-se poate ca
produsul finit să nu fie prea sec, iar personajul principal, prea odios, scriitorul
a scăpat cam mult sirop peste foile de tort care alcătuiesc ultimul sfert al
romanului său. Statuile unor Tolstoi, Thomas Mann sau Proust pot sta liniştite
pe soclul lor, nu le va da jos cartea de debut a lui Bogdan Costin, prea puţin
înclinat spre experiment. Fără a-şi fi propus, de fapt, să revoluţioneze
specia, și pesemne conștient că șansele de a fi apreciat de critica oficială sunt modeste, romancierul ne-a oferit o lectură captivantă şi plină de umor. Am
pufnit în râs în vreo două rânduri şi nu mi-a părut rău după banii daţi pe
carte.
Se spune, fără îndoială, colinesterază, nu colinestarază, dar treaba asta, alături de diverse (alte) greşeli de tipar nu trebuie să ne descurajeze.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu