Sub titlul de mai sus, lung, cam indigest şi cu o folosire discutabilă a majusculei cel puţin
pe copertă, Gabriel Constantinescu a
publicat recent la editura Curtea Veche
un studiu care îmbină istoria criminologiei cu cea a presei autohtone. Oricum
am lua-o, tema e insolită şi nu lipsită de pitoresc. Oare am avut şi noi vreun
Jack Spintecătorul pe care presa să-l fi răsfăţat în termeni comparabili cu
originalul englez? Desigur, la o ţară mai mică nu poţi avea prea mari aşteptări
nici în privinţa criminalităţii, nici a reflectării sale în mass media, dar asta nu înseamnă că nu
există o mare cantitate de documente de epocă ce au căpătat, prin trecerea
vremii, un caracter pitoresc indeniabil.
Aşadar, dacă am fost văduviţi de crimele sinistre
ale Spintecătorului, ne-am avut şi noi porţia de bandiţi celebri. Pe la 1860 ziarele
relatau procesul fiorosului Stan Albulescu, deşi prezentarea avea de regulă un
aer placid (,,Banditulǔ Albulescu avea unǔ aerǔ obicinuitǔ, cu sânge rece,
veselǔ mai multǔ”) şi evita vorbele mari. Galeria de răufăcători autohtoni îşi
găseşte încununarea în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, cu vestitul Simion
Licinsky, cel care teroriza Dobrogea, sau cu ucigaşul de cârciumari din
Capitală. Desigur, acestea sunt cazuri de mare notorietate şi răsunet în epocă,
de natură să provoace aşa-numita panică
morală, adică să creeze în rândul cititorilor acea psihoză pe care o va fi
provocat, în deceniile mai apropiate de noi, ucigaşul Râmaru. Alături de marii
delincvenţi îşi fac loc numeroase fapte diverse, crime pasionale sau
pruncucideri. Analiza lui Gabriel Constantinescu, minuţioasă, acoperă un număr
impresionant de publicaţii, dar se concentrează, pentru statistică şi grafice,
pe patru dintre acestea (,,Trompetta Carpaţilorǔ” (1865-1877), ,,Pressa” (1868-1876
şi 1877-1881), ,,Telegraphul” (1871-1888) şi ,,Resboiul” (1877-1902)).
Ilustraţiile, destul de abundente, sunt de multe ori delicioase prin naivitatea
lor (mai ales cele din „Veselia”):
Din păcate, cele mai multe din reproduceri
sunt de slabă calitate şi par rezultatul unei fotografieri neglijente cu un
telefon mobil.
Deşi nelegat în mod direct de tema
reflectării în presă, ecoul literar al crimelor şi nelegiuirilor se bucură de
un spaţiu important şi e demn de tot interesul. Cititorul a familiarizat,
desigur, cu ucigaşii din opera unui Caragiale sau Slavici. El nu ştie probabil
mare lucru despre un Emanoil (Ilie) Ighel Deleanu, autor al unor romane de
senzaţie despre sus-pomenitul bandit Licinski [sic], al cărui portret e
reprodus de Ilustraţiunea Română într-un număr din 1891:
E interesant să compari modul în care
figura banditului Licinsky apare în presa şi în (para)literatura epocii. Iată
un capitol la care autorul face o treaba de toată isprava. Mai puţin inspirată
este, cred, excesiva dilatare a capitolului introductiv, cu consideraţii
nesfârşite (şi deloc originale) pe tema criminologiei, a sistemelor penale şi poliţieneşti.
De fapt marea întindere a acestor pasaje nu ar fi păcatul principal; mai rău e
că, într-un spirit dăscălesc cam neinspirat, istoricul repetă la nesfârşit o
serie de idei şi citate, unele banalizate prin ocurenţă repetată. E suficient
să ilustrăm acest neajuns cu obsedanta repetare a celebrei formulări a lui
McLuhan („mediul este mesajul”), cu pomenirea de nu ştiu câte ori a lui Lombroso
(fără să se vină de regulă cu vreun element nou) etc. Supusă unei cure de slăbire
raţionale şi epurată de balast cartea lui Gabriel Constantinescu ar putea
constitui o lectură agreabilă pentru o categorie largă de cititori. Cu toate neajunsurile
(la care aş putea să adaug şi lipsa unui control redacţional vigilent asupra
punctuaţiei), cartea se bucură de avantajul de a fi fost publicată şi sub formă
electronică. Altfel, produs al unei edituri mici, ar fi fost probabil aproape
imposibil de găsit în librării.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu