25 august 2013

Beethoven şi politichia germană (II)

1 comments
Am văzut nu demult (aici) că Beethoven a fost o piesă importantă pe tabla de şah a politicii germane. Afirmaţia e adevărată deopotrivă pentru Al Doilea şi Al Treilea Reich şi pentru Republica Democrată de oblăduire sovietică. În postarea de azi, un episod care îl are în centru pe Hans von Bülow (despre care a mai fost vorba aici). Iată ce scrie David B. Dennis în Beethoven in German Politics, 1870-1989:

Dirijorul Hans von Bülow, odinioară apropiat al lui Wagner, a jucat un rol important în popularizarea muzicii lui Beethoven în anii 1870 şi 1880. Cunoscut pentru interpretările-maraton, de câte două ori în aceeaşi seară, ale Simfoniei a IX-a, Bülow îşi suplimenta adesea concertele cu discursuri în care explica muzica lui Beethoven în termeni wagnerieni. Bülow l-a celebrat în repetate rânduri pe „simfonist” (Symphoniker) ca pe un „deşteptător al poporului” (Volkserwecker); astfel dirijorul a „redat Simfonia a IX-a ca pe o posesiune vie a naţiunii” şi, după cum au observat contemporanii, a perpetuat asocierea făcută de Wagner între Beethoven şi ideologia naţionalistă. Conform unuia din admiratorii săi, Bülow a condus „adevăratul marş victorios la lui Beethoven prin lume” care a început cu „asumarea unei staturi mondiale de către Germania de curând unificată”. Chiar şi după ce soţia lui, Cosima, fusese sedusă de Maestru, Bülow a susţinut teoriile muzicale ale lui Wagner, inclusiv cele despre Beethoven, cu atâta plăcere încât, la moartea lui, necrologurile afirmau că „odată cu Bülow poporul german i-a pierdut a doua oară pe Beethoven şi Wagner”.

Lucrurile nu s-au oprit aici. Mare admirator al lui Bismarck, Bülow s-a folosit de Beethoven pentru a-l glorifica pe Cancelarul de Fier în 1892, deşi acesta nu se mai afla la putere:

[...] Hans von Bülow a executat, împreună cu Orchestra Filarmonică, Simfonia a III-a. Îndată ce s-a terminat lucrarea, Bülow a oferit o explicaţie a compoziţiei, aşa cum îi stătea în obicei. Dar în discurs a fost vorba despre muzică doar într-o mică măsură; Bülow a reiterat foarte obişnuita asociaţie dintre muzica lui Beethoven şi politica acelor zile. Regretând demiterea lui Bismarck, Bülow a găsit de datoria lui să impresioneze publicul cu măreţia fostului cancelar. În acest scop, el a stabilit o relaţie de egalitate între politica sângelui şi cea a oţelului  în exprimarea lui ˗ „infanterie, cavalerie şi artilerie” - şi muzica simfoniei Eroica.

Reistorisind povestea compunerii şi rededicării Simfoniei a III-a, Bülow a insistat că lucrarea nu a avut niciodată un adevărat dedicatar, deoarece Napoleon nu întrunise criteriile lui Beethoven. De atunci nu se mai ridicase nimeni în mod satisfăcător la înălţimea idealurilor eroice pe care le avusese în minte Beethoven, astfel încât rededicarea lucrării era justificată. Cu toate acestea, în 1892 Bülow a simţit că acest gol ar putea fi în cele din urmă umplut: luând în considerare faptul că se apropia un eveniment „chiar mai semnificativ decât victoria de la Sedan” ˗ ziua de naştere a lui Bismarck ˗ învingătorul din acea bătălie ar putea fi considerat noul dedicatar. Eroul ideal reprezentat în Simfonia a III-a a lui Beethoven se manifestase în sfârşit în viaţa reală în persoana lui Otto von Bismarck!


În stânga sus, o caricatură din 1892 reprezentându-l pe Bismarck aplaudându-l pe Bülow pentru a-i fi rededicat Eroica. Mai jos, prima pagina a manuscrisului pe care Bülow îi rededică Eroica fostului cancelar (numele lui Bonaparte e tăiat cu un X). Ambele imagini sunt luata din cartea lui David B. Dennis. Printr-o ironie a împrejurărilor, publicul nu a fost de acord cu mişcarea (politică!) a lui Bülow. 


20 august 2013

☺☺ Adrian Buzdugan - Citadela de fier

2 comments
Citadela de fier de Adrian Buzdugan (Tracus arte, 2012) e un galimatias destul de simpatic, de factură SF/fantasy (că tot nu-s priceput la taxonomii), dar în care autorul va fi avut ambiţii estetice mult mai mari decât îngăduie îndeobşte limitele genului. Suntem într-o lume vădit distopică, într-un viitor neprecizat, în care geografia politică s-a contorsionat fără a se detaşa cu totul de toponimia familiară nouă, cu o Novomoldavie, un Ţinut Transilvan şi o Valahie Mare, dar şi cu o Europă Centrală condusă de un guvernator şi - moţ peste toate - cu un fel de Federaţie  supranaţională. Sistemul pare opresiv, e criză (iată că totuşi lumea nu s-a schimbat din cale-afară de mult!), există un Conducător detestat şi detestabil, avem şi un erou-narator care ni se înfăţişează sub pseudonimul de „ligru”. E, ni se explică, un „nume de cod”, pentru că omul participă la o conspiraţie îndreptată împotriva Conducătorului, în care îi revine rolul de a-l asasina pe acesta. Am zice că am plonjat în miezul unui roman politic propriu-zis, căci politice sunt, la urma urmei, toate romanele, dar probabil nu e bine să ne pripim. Dincolo de nemulţumirea faţă de întocmirea trebilor obşteşti, faţă de „corupție”, „politicianism”, de „preşedintele jucător” şi alte lozinci parcă rupte din viaţa României de azi, altceva îl mână în luptă pe ligrul nostru. El a rămas fără iubita lui, Hajnalka, răpusă de o boală rămasă incurabilă în lipsa banilor necesari pentru operaţie. E, care va să zică, o răzbunare, iar acţiunea are soarta tuturor revoluţiilor.

Ligrul e prins şi condamnat la închisoare, nimic spectaculos până aici, atâta că va trebui să-si ispăşească sentinţa la Tehnopolis, o puşcărie de un soi neobişnuit. Abia acum începe balul:

Nu exista asistență medicală. Nu existau gardieni, intendenți, nici îngrijitori. Nu existau gratii sau zăvoare, deținuții având posibilitatea de a-și alege sau schimba celula, putând circula liber în întreg perimetrul Tehnopolisului, clădiri, alei, zona verde, malul betonat al Styxului. Bineînțeles, nu aveau acces în Citadelă, avanpostul libertății. Aici se primeau operele de artă, mai bine zis, creațiile mai mult sau mai puțin artistice ale celor ce solicitau eliberarea condiționată. Ca cei mai mulți de aici, și eu ajunsesem să mi-o imaginez ca pe-o uriașă bibliotecă cu mii de rafturi umplute sau de umplut și zeci de ochelariști citind, apreciind și stabilind valoarea încercărilor primite.

E, aşadar, distopia în distopie, o Matrioşkă ascunzând în ea alte orori. Ligrul (adică ce mai încolo şi-ncoace, tigrul literar) se va amesteca printre membrii intelighenţiei închişi în ciudatul penitenciar. Acolo dăm peste o societate mai ceva ca în Muntele vrăjit, numai că-s toţi artişti (ba greşesc, câţiva sunt critici, filozofi, esteticieni, că doar sunt şi aceştia buni la ceva), iar discuţiile i-ar face pe Naphta şi Settembrini să se ruşineze de îngustimea preocupărilor lor. Se trăncăneşte până la sastiseala cititorului despre câte-n lună şi-n stele, de la Heisenberg, Planck şi Hawking până la statutul ontologic al literaturii, al personajelor şi al genurilor literare. Referinţele sunt homeric de abundente, iar textul e populat de nume reale, dar şi de etichete născocite de autor. Compasul e aşadar unul foarte larg şi ajunge până la artele plastice. Iată o mostră relevantă pentru alcătuirea întregului:

Îmi plăceau mai mult când vorbeau de iluziile optice ale lui Riley, lumile ciudate ale lui Blake, Yung, când vorbeau de Spazuk și Gordeev, de ce-au făcut Enkel Dika sau Cintia Kovacs din Strigătul lui Munch, de roboții lui Despain, gagurile lui Billout, negativele lui Staelhe, fluturii lui Vladimir Kush, rădăcinile Saroltei Bán, precum și caligrafiile lui Jelev, ciudățeniile lui Michael Kutsche, sculpturile suspendate ale lui Xia Xiaowani, de antiarta Helenei Frankenthaler, de Balthus, Rauschenberg sau de mai puțin norocosul Arshile Gorky, prins între suprarealiști și expresioniștii abstracți.

În materie de muzică textul rămâne dator, dar nu cred că trebuie să-i reproşăm nimic autorului, căci a manipulat oricum material textual cât pentru mai multe volume. Partea proastă e că din toate aceste acumulări cantitative nu prea se generează nimic nou şi viabil estetic. Citadela de fier e un roman cu ambiţii mari, dar rămâne o construcţie cu pereţi şubrezi. Da, cititorul ştia deja cât de precar e statutul creatorului de artă în raport cu politicul, cât de predispusă e intelectualitatea la compromisuri avantajoase, care e reportul dintre artă şi libertate etc. Nu cred că era necesară o dăscăleală în plus.

18 august 2013

Vasile Mănuceanu - Alarmă la colţul viu

1 comments
Chiar dacă după unii băieţii cu ochi albaştri nu se bucură de o reputaţie prea bună, de vină nu e Niţă, eroul lui Vasile Mănuceanu din povestirile care fac parte din volumul Alarmă la colţul viu. Cartea a apărut în 1964 la Editura Politică, fiind opera redacţiei de literatură politică pentru tineret, aşa cum se specifică pe pagina tehnică. Măcar să ştie cititorul la ce să se aştepte. Până una-alta, Niţă (să nu uităm: „Mă cheamă Niţă şi am ochi albaştri”, ne spune chiar el în introducerea care are drept titlu prima propoziţie a frazei) e elev în clasa a şasea, de statură „în creştere”, pieptănat „cu cărate”, cu un nas „oarecare” şi cu dinţii „cu puţină strungăreaţă”. E un portret fizic cinstit, deşi probabil fără şanse să intre în istoria micii noastre literaturi. Trupul ca trupul, dar cu adevărat contează fibra morală a individului, angajamentul lui faţă de colectiv, devotamentul faţă de colegi şi activităţile lor. Noroc că Niţă e talentat, are, cum se zice, condei, aşa că e candidatul ideal pentru postul de cronicar al isprăvilor pionierilor de acum cincizeci de ani sau pentru cel de realizator al gazetei de perete (nu singur, ferească Dumnezeu, ci alături de Marina Popovici, „caligrafa”, Anişoara Stoian, „redactorul artistic” sau Sică, autor de ştiri precum):

„«Ultima oră»: ieri, la ultima oră (adică la istorie), Panait Grigore a luat un nouă. Satisfacţie generală. Cu acest nouă, el şi-a îndreptat definitiv media, ieşind din rândul codaşilor. Bravo Grigoraş!”

Cartea lui Vasile Mănuceanu joacă rolul învelişului dulce, neted şi colorat care acoperă, la un drajeu, miezul neplăcut la gust şi la înfăţişare. Cele douăsprezece schiţe romanţează transparent principalele teme ideologice ale pedagogilor comunişti din ultimele decenii al secolului trecut. Dintre acestea se detaşează adevărata obsesie pentru acţiunea colectivă, oroarea de orice atitudine suspectabilă de individualism sau independenţă în gândire. Şcolarii trebuie să acţioneze în grup şi să fie folositori cu orice preţ. În Muşcata albă, ei luptă din răsputeri să ajute cu ceva o bătrânică. Nu, n-au trecut-o strada cu de-a sila, dar undeva pe acolo - femeia rămăsese fără muşcata ei albă, dăruită de fiul-grănicer, aşa că se mobilizează efective importante pentru a i se face rost femeii de altă floare la fel.

O altă marotă a anilor în care se petrec evenimentele din carte o constituie strângerea unor cantităţi-record de fier vechi şi maculatură. În O jumătate de tonă, Tase şi Nelu se fac vinovaţi de păcatul individualismului, încercând să colecteze numai ei doi cantitatea respectivă de hârtie uzată. Vor eşua (previzibil), dar vor înţelege că performanţa este posibilă numai cu ajutorul colegilor, care soseşte de altminteri cu promptitudine. În Cum să prinzi în undiţă un savant ne este introdusă o altă temă dragă oricărui Peştaloţiu contemporan: prestigiul neştirbit, aproape mistic, al ştiinţei şi reprezentanţilor ei pe pământ. Când nu se rup învăţând şi nu se spetesc cărând deşeuri, elevii vizitează combinate metalurgice (Despre eroism) sau gospodării agricole colective (Smărăndiţa). Emoţiile estetice le sunt stârnite de halele de producţie („La turnătorie, jerbele de scântei care săreau din oalele cu metal topit ni s-au părut ceva din o mie şi una de nopţi”). Nici măcar în timpul liber copiii nu sunt de capul lor. Ei participă la confruntări sportive (Sezon fotbalistic) sau merg în tabără la mare (Scoica aurie), dar şi atunci continuă să fie dominaţi de spiritul de competiţie. Niciun moment de intimitate, nicio scenă de familie, niciun grup prea restrâns de prieteni în afara celor formate în scopuri strict practice. În Acţiunea Florin ni se prezintă o adevărată intervenţie psihologică menită să (re)aducă în sânul colectivului o oaie rătăcită, un elev silitor, însă prea preocupat de realizările şcolare în sine.

Am lăsat la sfârşit schiţa Alarmă la colţul viu, care dă şi titlul cărţii, nu pentru că ar avea o însemnătate deosebită în structura acesteia, ci mai degrabă pentru conceptul de „colţ viu”, probabil străin acelora dintre noi care ne-am şcolit în anii mai din urmă. Ideea fusese importată, de bună seamă, din Uniunea Sovietică, unde pionierii aveau adesea obiceiul să organizeze în clasă o grădină botanică sau zoologică în miniatură. Însuşi termenul de „colţ viu” pare o traducere directă a rusescului живой уголок. Într-un număr din 1957 al ziarului texan The Victoria Advocate, un ziarist îşi povesteşte impresiile despre şcolile sovietice, pe care le consideră foarte bune. El scrie că „fiecare instituţie preşcolară are un colţ viu [nature corner] unde sunt îngrijite şi ţinute sub observaţie plante, peşti şi animale de companie”. Acest model sovietic era, se pare, încă viu la noi în 1964 (l-am văzut şi în Marea bătălie de la Iazul Mic de Octav Pancu-Iaşi, despre care am scris mai demult aici) şi s-a disipat probabil treptat în anii comunismului naţionalist. Volumul lui Vasile Mănuceanu este ilustrat de cunoscuta Tia Peltz.


13 august 2013

☺☺ Simona Sora - Hotel Universal

1 comments
Citind Hotel Universal de Simona Sora (Polirom, 2012) am constatat că empatizez cu Maia, personajul central al romanului: amândoi avem oroare de îmbrăcămintea din fibre artificiale. Bine sau rău, dar la asta s-a redus identificarea mea cu idiosincraziile acestei entităţi ficţionale care preia în bună măsură prerogativele autorului. Ea ne spune povestea post-nouăzecistă a vechiului Universal, clădire din centrul vechi al Bucureştilor ridicată acum mai bine de un secol şi jumătate de trei negustori (Hagi Tudorache, Leon Manoach şi George San Marin) pentru a servi drept hotel modern, semn al noilor vremuri, în locul unui bezesten turcesc. Locul era însă deocheat, iar cele câteva „compuneri” şi „recompuneri” ale sale de pe parcursul cărţii par să vrea, obsesiv, să ne comunice asta.

Ca şi papii, despre care o anecdotă ne spune că sunt celibatari din tată în fiu, Maia pare să provină dintr-o familie bazată pe partenogeneză, căci bărbaţii contează foarte puţin, sunt ca şi invizibili, iar greul existenţei e preluat de femei. Contemporana noastră, o tânără a anilor ’90 venită la studii în Bucureşti, nimereşte în hotelul Universal, ajuns cămin studenţesc şi martor al convulsiilor sociale care frământă societatea românească în acea epocă tulbure. Nimic nu e întâmplător, pare să ne spună romanciera, căci Universalul marcase istoria familiei începând de la strămoaşa Rada, bulgăroaica din Topoli, dăruită cu puteri paranormale. Hotelul însuşi e conceput ca un fel de imago mundi destul de transparentă, iar bătutul şeii ca să priceapă cititorul e o metodă prea des folosită ca s-o discutăm aici.

Sigur că nu e vorba în primul rând de o clădire fizică, ci de un spirit al epocii, de istorie la modul general, de patimile omeneşti care populează locul mai viu decât prezenţa fizică a locatarilor. Dacă peripeţiile de secol XIX, luate parcă din Misterele Bucureştilor, ale Radei şi ale lui Vasile Capşa („cel mai trist din cei doisprezece fii ai cojocarului Constantin Capşa”) alcătuiesc o bună parte din text, evenimentele contemporane par să fie cele pe care autoarea mizează cu adevărat. Universalul din anii imediat post-revoluţionari e o lume pestriţă, intens boemă, locuită de o adevărată menajerie umană. Personajele sunt numeroase, pitoreşti şi triste prin poveştile lor de viaţă (Mohicanu cu Ludmila lui, Diana de la Limbi Străine, Aliona clarvăzătoarea, clanul turnenilor şi mulţi, mulţi alţii pe care nu avem loc să-i pomenim aici). Substanţa romanescă se diluează uneori din cauza acestei aglomerări de figuri insuficient conturate, de apariţii cu rol episodic. Un rol mai important i-a fost atribuit profesorului de limbi clasice Pavel Dreptu, alcoolic şi afemeiat, înzestrat cu lipici la tineretul studios, mort în urma unui incident neclar. Putem recunoaşte în Dreptu o vagă replică ficţională a lui Petru Creţia, apariţie marcantă a vieţii universitare şi sociale a primilor ani de după 1990.


Scriind Hotel Universal, Simona Sora pare să fi avut ambiţia de a realiza un roman înzestrat cu însuşiri polifonice. Ea le dă cuvântul într-o textură destul de închegată, Maiei, dar şi lui Vasile Capşa, Radei, dar şi psiholoagei care trage concluziile întregii tărăşenii într-un fel de codă-metaroman aflată în echilibru destul de precar cu restul ansamblului. Hotelul... n-ar fi, până la urmă, o carte rea dacă n-ar fi înţesată de manierisme şi recursuri la istorie. Autoarea pare să ne atragă în permanenţă atenţia că are ceva important de spus, dar nu prea reuşeşte să-şi materializeze bunele intenţii.

6 august 2013

Beethoven şi politichia germană (I)

0 comments
Pesimism mult în Doctor Faustus, alimentat din plin de războiul purtat în Europa în vreme ce Thomas Mann îşi scria romanul. În timpul agoniei nepotului Nepomuk („Echo”)  Schneidewein eroul principal declară:

—  Am găsit. Nu-i dat să fie.
—  Ce să nu fie, Adrian ?
—  Ce-i bun şi nobil, îmi răspunse, ceea ce se numeşte omenesc, cu toate că-i bun şi nobil. Cele pentru care oa­meni au luptat, citadele au fost luate cu asalt, profeţi au proclamat triumfători, asta nu-i dat să fie. Trebuie revo­cat. Voi revoca.
—  Nu te-nţeleg bine, dragul meu. Ce vrei să iei înapoi ?
—  Simfonia a noua, răspunse.

Această „revocare” apare surprinzătoare pentru cei în ochii cărora Thomas Mann este un apostol al „umanismului” despre care se scriu, de altfel, pagini destule şi în Muntele Vrăjit. Cu atât mai puţin puteau înghiţi asemenea îndemnuri „reacţionare” responsabilii culturali ai statului comunist german. Se ştie (vezi aici, aici şi aici postări mai vechi privitoare la problema Wagner în Republica Democrată Germană) cât de sensibile erau autorităţile din RDG la asemenea chestiuni. În Beethoven in German Politics, 1870-1989 David B. Dennis scrie:

Autorităţile culturale din RDG nu au acceptat niciodată pesimismul privitor la Beethoven pe care l-a exprimat Thomas Mann în Doctor Faustus. Într-un articol intitulat „Înţelesul lui Beethoven pentru cultura socialistă naţională din RDG”, parte a unui raport oficial pentru manifestările comemorative ale bicentenarului naşterii lui Beethoven din 1970, se arăta că viziunea „nihilistă” a lui Man privind locul compozitorului în viaţa germană postbelică reprezenta „criza culturii burgheze în secolul XX”; ea nu avea nicio semnificaţie pentru membrii unei societăţi revoluţionare care nu făcuse nimic pentru a-şi anula privilegiul de a se bucura de lucrările lui Beethoven. Autorul, Werner Rackwitz, adjunctul ministrului Culturii, credea că Beethoven trebuie luat înapoi de la „imperialiştii barbari şi antiumanişti” din sectorul burghez al societăţii germane. Conform politicienilor culturali din Germania de Est, clasa mijlocie germană îşi pierduse dreptul de a se bucura de Beethoven din cauza presupusului ei sprijin pentru naţional-socialism.

Desigur, ideologii redegişti n-au ezitat să ataşeze vagonul Beethoven la trenul lor propagandistic. Nici predecesorii lor naţional-socialişti nu procedaseră altfel.

Postarea de azi este bazată, desigur, pe Beethoven in German Politics, 1870-1989 de David B. Dennis, de unde am preluat şi imaginea. Aceasta reprezintă un afiş est-german de propagandă din 1952, unde Beethoven este chemat să militeze împotriva unor aşa-zise pregătiri de distrugere a unei zone de-a lungul Rinului (cu stânca Lorelei şi alte forme de relief  simbolice) de către imperialiştii americani. Traducerea textului lui David B. Dennis este a mea, fragmentul din Thomas Mann este tradus de Eugen Barbu şi Andrei Ion Deleanu.

3 august 2013

Festivalul „George Enescu” 2013 - două gogomănii într-o singură propoziţie

6 comments
Se apropie deschiderea ediţiei din acest an a Festivalului Internaţional „George Enescu”. E un an cu tâlc muzical, căci se împlinesc, se ştie, două secole de la naşterea celor doi mari piloni pe care se sprijină opera universală, Verdi şi Wagner. Organizatorii s-au gândit să nu piardă ocazia, iar ca wagnerian disciplinat ce sunt, am fost şi eu destul de plăcut surprins să citesc că a fost programată o aşa-numită serie Wagner. Din ea fac parte patru spectacole cu opere în concert: Tetralogia interpretată de solişti germani (rolurile principale) şi români (ce mai rămâne pe fundul oalei), acompaniaţi de Rundfunk-Sinfonieorchester din Berlin (dirijor Marek Janowski). Am zis, ca tot wagnerianul, bine şi aşa! De vreme ce la noi nu există suficiente resurse autohtone pentru montarea pe scenă a Tetralogiei, e bine că se cântă măcar în concert (fie şi la oribila Sală a Palatului).

Care va să zică aveam aşteptări moderate (nu discut aici valoarea cântăreţilor, poate cu altă ocazie) dar, cred, realiste. Pentru a intra, să zic aşa, în atmosferă, m-am apucat să citesc prezentarea făcută evenimentului pe site-ul oficial al festivalului, festivalenescu.ro (aici). Abia în acest loc s-a spăriat gândul. Iată ce scrie în introducere:

Festivalul George Enescu celebrează anul internațional Richard Wagner, prezentând pentru prima dată în ultimii 50 de ani, Tetralogia Inelul Nibelungilor. Aurul Rinului, Walkiria, Siegfried și Amurgul Zeilor, cele mai spectaculoase lucrări ale genului de operă din toate timpurile, vor fi interpretate în concert de către Orchestra Simfonică Radio din Berlin, condusă de dirijorul Marek Janowski (Sala Mare a Palatului).

Trebuie să recunosc că organizatorii au dat o lovitură măiastră, comiţând nu mai puţin de două (2) gogomănii într-o singură propoziţie. Mai întâi şi mai întâi, nu e nici pe departe vorba de o interpretare a Tetralogiei „pentru prima dată în ultimii 50 de ani”. Tot în concert, seria wagneriană a mai fost interpretată între 1981 şi 1983 de Orchestra Radio dirijată de Iosif Conta. Nu e vorba acum de distribuţie sau de calitatea interpretării, dar dacă ele vor fi fost slabe, tot se poate spune că au fost consemnate acum binişor mai puţin de juma’ de secol.

În al doilea rând - inculţilor şi ignoranţilor de la „George Enescu”! - Tetralogia se numeşte Inelul Nibelungului, nu Inelul Nibelungilor (Der Ring des Nibelungen pe nemţeasca lui Wagner). Atâta au putut şi ei. Sau, cine ştie, or fi putut şi chestii mai dihai, dar eu n-am perseverat cu lectura textului. Mi-a ajuns primul paragraf.

Fotografia (reprodusă din Simfonicele Radiodifuziunii Române de Octavian Lazăr Cosma) redă afişul pentru spectacolul cu Götterdämmerung (al cărei titlu fusese redat, în sinistra tradiţie franceză, prin Crepusculul zeilor) din 25 iunie 1983 (scuze pentru slaba calitate a imaginii). În carte se găsesc de altfel poze cu afişele tuturor celor patru opere.