Arheologie popularizată cu har

C. W. Ceram (pseudonimul ziaristului german Kurt Wilhelm Marek, 1915-1972) este cunoscut publicului de la noi mai ales pentru populara lucrare Zei, morminte, cărturari, tradusă în 1968 la vechea Editură Ştiinţifică. Am dat aproape întâmplător peste o altă traducere din Ceram, apărută în 2004 la Editura Aquila ’93 din Oradea şi intitulată Secretul hitiţilor - Descoperirea unui imperiu antic. Dacă în prima carte (care e subintitulată, pe drept cuvânt, Romanul arheologiei) ni se relatează istoria unor descoperiri epocale precum Troia sau Micene (Schliemann), descifrarea hieroglifelor egiptene (Champollion), descoperirea mormântului lui Tutankhamon (Carter şi Carnavon) sau a ruinelor de la Chichen-Itza (Thomson), în cea de a doua e vorba de misteriosul popor al hitiţilor. Până pe la 1870-1880 singurele referiri la hitiţi se găseau în enumerări de seminţii prin Vechiul Testament şi se credea că era vorba de un trib minor din Canaan.

Cunoştinţele despre această seminţie au explodat literalmente în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea şi la începutul secolului următor, când descoperiri arheologice norocoase au arătat că între 1800 şi 1200 î.e.n. în Asia Mică s-a aflat un adevărat imperiu oriental practic necunoscut istoricilor de până atunci. Cele mai importante descoperiri s-au făcut în sătucul turcesc Boghazköy, unde s-a aflat în urmă cu milenii capitala hitită numită Hattuşaş, unde s-au descoperit numeroase inscripţii cu caractere cuneiforme. În stilul lui captivant, C. W. Ceram îl poartă pe cititor printre întâmplările (adesea marcate de răsturnări de situaţie) care au dus la descifrarea acestor texte. Noul Champollion a fost cehul Bedřich Hrozný. Acesta a ajuns la concluzia (faptul e în sine senzaţional) că hitita e o limbă indo-europeană şi nicidecum semitică, precum a vecinilor asiatici. Istoria acestei descoperiri şi modul cum o relatează Ceram constituie probabil cea mai frumoasă parte a cărţii. Este redat până şi textul, de numai o frază, pe care cehul şi-a bazat intuiţia: nu ninda-an ezzatteni vâdar-ma ekutteni şi care înseamnă „Acum pâine veţi mânca, pe urmă apă veţi bea”. Până şi un neiniţiat în ale lingvisticii istorice recunoaşte aici forme familiare din limbi indo-europene de largă circulaţie, ca germana (essen ~ ezzatteni) sau engleza (water ~ vâdar). Alături de Grötefend, pionierul descifrării cuneiformelor mesopotamiene, Hrozný este un nedreptăţit al istoriei, care a reţinut numai numele lui Champollion.

Cartea e bogat ilustrată cu desene, hărţi, fotografii făcute pe şantierele arheologice vizitate de autor în anii 1950. Relatarea jurnalistului e mereu alertă, fără pedanteria belferului acrit, dar cu toate acestea nu lipsită de rigoare, căci a face popularizare de bună calitate nu înseamnă să prezinți informaţii false sau să denaturezi adevărul, ci să ştii să prezinţi într-un mod captivant informaţii altminteri mai aride. Iar Ceram e un adevărat maestru al acestui gen. Relatarea celor peste cinci secole de istorie hitită cuprinde destul material pentru câteva romane istorice palpitante. Unul din acestea îl constituie războiul purtat între Ramses al II-lea, probabil cel mai glorios dintre faraonii Egiptului, care a culminat cu bătălia de la Kadeş. Ceram numeşte această bătălie „decisivă”, căci ea a tranşat lupta pentru putere în Orientul antic al secolului al XIV-lea î.e.n. Mai mult, se pare că este prima bătălie din istorie a cărei desfăşurare a putut fi reconstituită pe baza relatărilor contemporane. Iar elementul cu adevărat senzaţional îl constituie faptul că învingătorul a fost nu atotputernicul Ramses, ci mai puţin cunoscutul rege hitit Muwatallis (urmaş al unui alt mare rege, Suppiluliuma I, atât de stimat în epocă, încât văduva lui Tutankhamon i-a cerut unul din fii pentru a se mărita cu el).

Cum a decăzut şi cum s-a dizolvat ulterior în istorie imperiul hitiţilor e o poveste destul de tristă şi pe care Ceram o spune în ultima parte a cărţii. Desigur, cartea lui Ceram e destul de veche, iar în ultimii 50-60 de ani s-au făcut destule progrese în cunoaşterea hitiţilor pe care lucrarea nu avea cum să le cuprindă. Cu atât mai lăudabil e efortul editurii, care nu doar că a făcut o treabă destul de bună în ceea ce priveşte calitatea traducerii şi latura pur filologică, ci a adăugat şi o notă din care reies principalele schimbări intervenite în cunoaşterea hitiţilor de la data apariţiei cărţii şi până azi. Iată că se întâmplă să apară cărţi interesante şi corect editate acolo unde nu te-ai aştepta. Dacă hârtia ar fi fost mai bună ar fi fost aproape perfect.

Detaliu picant, Kurt Wilhelm Marek a făcut parte în timpul războiului din aparatul de propagandă al Reichului. Interesant este şi faptul că un alt bun autor de lucrări de popularizare, Ivar Lissner (1909-1967), a fost spion nazist în aceeaşi epocă. Evreu, Lissner spera ca, oferind-şi serviciile în străinătate, tatăl lui să fie eliberat. La noi i s-a tradus cartea Culturi enigmatice, apărută în 1972 la vechea Editură Meridiane.