Lenin fără comentarii muzicale

Pentru postarea de azi n-am avut acces la sursa primară, aşa că am folosit ce mi-a fost la îndemână. În Mahler sau Cum exprimă muzica idei (1964), George Bălan are o sarcină aproape imposibilă. E vorba de a expune universul estetic al vienezului într-o epocă în care vigilenţa ideologică slăbise, ce-i drept, în comparaţie cu deceniul precedent, dar se menţinea la cote foarte ridicate. Muzicologul îşi ia cuvenitele măsuri de precauţie şi face referiri generoase la corifeii materialismului dialectic. Chestiunea rolului jucat de text în opera muzicală e una spinoasă, dar nu fără soluţie. Dimpotrivă:

 

Analizând simfoniile lui Mahler ne-am propus să demonstrăm că muzica este capabilă să exprime un asemenea mesaj [complex, intrinsec] prin propriile ei mijloace, că redarea pregnantă a unei atitudini faţă de viaţă este intrinsecă acestei arte şi nu îi este adăugată din afară prin mijloace extra-muzicale.

 

 

Pentru o asemenea afirmaţie e nevoie de sprijinul (calificat!) acordat de o autoritate incontestabilă:
 

Acest lucru îl intuia cu o uimitoare subtilitate Lenin atunci când respingea explicaţiile pe care unii specialişti voiau să i le dea asupra muzicii ascultate. „Mai mult decât orice – scrie M. Kedrov – îi plăcea lui Ilici muzica lui Beethoven. Sonatele acestuia – Patetica şi cea în re minor, uverturile Coriolan şi Egmont. Dar comentariile la aceste lucrări, comentarii pe care nu le făceam în modul cel mai fericit, trezeau remarci ironice din partea neuitatului ascultător: «Numai fără comentarii»”.