30 septembrie 2012

Caveat lector sau Supărarea lui N. Manolescu

1 comments
Pare-se că recent anunţatul premiu literar „Augustin Frăţilă”, din al cărui juriu de bloggeri am onoarea să fac parte (vezi aici) stârneşte reacţii aprinse, ba chiar furtuni în paharul cu apă al micii, dar aprigei noastre lumi literare. Cea mai recentă îmi este semnalată aici de colegul meu de blogosferă şi juriu Dragoş C. Butuzea. Să zic de la bun început că sunt galben de invidie, căci confratele meu în ale blogului a avut parte de atenţia îngustului augustului critic literar N. Manolescu, acest papă fără tiară, dar cu numeroase foncţii al sus-pomenitei provincii a literelor. N-am să reproduc aici reproşurile autorului Arcei lui Noe (ele se pot fi citite pe blogul Chestii livreşti sau – mai bine – în însuşi textul primar din Adevărul de weekend (aici) intitulat Cine acordă premiile literare?
 
Pronumele interogativ pus în fruntea titlului trădează motivul paraponului d-lui Manolescu. Cine sunt ăia, domnule, cine i-a consacrat pe d-lor, cine i-a legitimat, cine le dă dreptul să decidă unde merge marele premiu de 10.000 de euro? E drept că nimeni. Dacă îi laşi la o parte pe membrii juriului de critici, rămâi cu o listă de bloggeri, or ce poate fi mai dubios, mai lipsit de autoritate decât a avea această calitate?  Mă foarte îndoiesc că vreunul din cei 20 de bloggeri deţine o diploma pe care să scrie cu litere aurii „critic literar”. E un adevăr crud, pe care trebuie să-l acceptăm. Desigur, ne putem aduce aminte de celebra şcoală de literatură „Mihai Eminescu” din minunaţii ani 1950. Oare pe diplomele eliberate acolo  figura titlul de „scriitor”? Probabil cel mai în măsură să dea un răspuns la o asemenea întrebare (ne)retorică e însuşi N. Manolescu, care e şi istoric literar (o avea patalama în specialitatea asta?).
În lumea de azi, în care ne bucurăm de o libertate informaţională fără precedent (chiar dacă alte libertăţi ne sunt ciuntite zi de zi), e firesc să putem să ne exprimăm neîngrădit în calitate de consumatori. Şi da, literatura este şi ea un obiect de consum. Şi da, nu e nimic scandalos sa ceri părerea unor inşi care au consumat îndelung şi în cantităţi considerabile un produs precum cel literar. Ca să nu mai spun că marile magazine online au rubrici în care cei care au utilizat marfa respectivă îşi dau cu părerea asupra calităţilor sau defectelor acesteia. Există în Occident celebrele Consumer Reports care permit exprimarea unor opinii privind produsele din cele mai variate. În rest, caveat emptor, adică să decidă fiecare, pe propria barbă, dacă cumpără sau nu. Caveat lector, am zice în cazul de faţă, al cărţilor. Despre produsele Apple se pot pronunţa – adesea cu mai mult temei – nu doar colegii dispărutului domn Jobs, ci şi cei care utilizează jucărelele respective.
Supărarea d-lui Manolescu e de înţeles. D-sa vine din alt secol, din alte mentalităţi şi îi este probabil greu, la vârsta d-sale, să digere schimbările extraordinare petrecute în ultimii ani în dinamica actului de receptare şi în acele jocuri ale schimbului care guvernează relaţiile dintre autor, cititor şi operă. Este motivul pentru care prefer să reţin în dreptul numelui său o lucrare fundamentală precum Arca lui Noe şi nu ieşiri publicistice caraghioase precum cea de zilele trecute.

29 septembrie 2012

Caragiale meloman (II)

0 comments
Pentru preferinţele melomanului Caragiale, sursa clasică de informaţii este reprezentată de corespondenţa cu Paul Zarifopol. Stabilit la Berlin, Caragiale „îl vizita adesea la Lipsca [Leipzig], atras de concertele de la Gewandhaus”. Cei doi se găsiseră bine: unul era întruchiparea inteligenţei cultivate, celălalt, a inteligenţei native („Zarifopol era un bun pianist, iar Caragiale, ajutat de o memorie muzicală puţin obişnuită, fluiera părţi întregi din simfoniile şi din operele preferate”). De altfel cel dintâi, mai tânăr, îl ţine pe cel de al doilea la curent cu programul reprezentaţiilor muzicale, căci lui Caragiale nu-i plăceau concertele de la Berlin şi le prefera pe cele de la Gewandhaus. E posibil să fi fost de vină şi sala de concert, care era nouă. Inaugurată în 1884, ea a fost distrusă în al doilea Război Mondial. Ca gusturi, Caragiale e un tradiţionalist şi se împacă greu cu contemporanii (poate cu excepţia lui Grieg), spre deosebire de Zarifopol, mai deschis spre noutate:
 
La concerte, gustul lor se deosebeşte. Scriitorul tradiţional iubeşte muzica de aceeaşi esenţă, arătându-se speriat de îndrăznelile moderniste ale unor Ceaikovski şi Saint-Saens. Programele respective îi apar ca nişte „ghiveciuri muzicale”. Amatorul, vodevilurilor iubeşte şi în muzică „janrul lejer”, ca al lui Offenbach, dar nu cu exclusivitate. Autorii săi preferaţi, în genul serios, sunt Mozart, Haydn, Haendel, Gluck, Grieg şi Beethoven. Idolul lor comun este acesta din urmă.
 
Autorul cel mai iubit este Beethoven, cu care Caragiale are o relaţie specială:

Caragiale îl numeşte, cu familiaritate şi respect, „babacul” sau „boierul”. Se interesează câteodată dacă nu se pregăteşte cumva, la Gewandhaus, „un Beethoven exclusiv”. Zarifopol îi comunică o tăietură dintr-un jurnal local, prin care se anunţă descoperirea unei simfonii necunoscute de Beethoven. Ştirea e dată însă sub rezervă, ca o paternitate nedovedită. Caragiale se emoţionează la primirea zvonului, taxează de „moftangiu” pe expertul în îndoială şi se interesează dacă partitura a fost publicată.
 
În Viaţa lui I.L. Caragiale Şerban Cioculescu relatează şi informaţii obţinute de la matematicianul G. Ţiţeica. Totul pledează pentru o preferinţă netă pentru clasici:
 
Când se află între ascultători îşi transpune impresiile muzicale, cu deosebire despre Beethoven, dintre cele mai personale. Profesorul acad. G. Ţiţeica, de asemenea cunoscător, ne-a împărtăşit că l-a auzit vorbind un ceas întreg despre tehnica şi substanţa simfoniilor beethoveniene, smulgând admiraţia tuturor. Cu excepţia complexului geniu muzical al „preafericitului Ludwig”, cum îl numeşte într-un loc pe Beethoven, Caragiale enunţă însă, şi referitor la muzică, un ideal artistic de claritate şi substanţialitate. „Multă aplecare aş avea pentru ceva la clavir, în bună căldurică – ceva de papa Joseph [Haydn]. Tot la el mi-e gândul din zilele trecute. Că, drept să-ţi spun, multe lucruri bune mi-ar fi plăcut şi mie, ca oricărui muritor pe lumea asta, însă niciunul mai mult ca vorba pe deasupra limpede, dar adâncă la înţeles.
 
Citatele din postarea de azi sunt luate, desigur, din Viaţa lui I.L. Caragiale de Şerban Cioculescu. În imagine, carte poştală reprezentând sala Gewandhaus de pe vremea lui Caragiale. În faţa clădirii, statuia lui Mendelssohn-Bartholdy, înlăturată în epoca nazistă (de aici).

24 septembrie 2012

☺☺Dan C. Mihăilescu (ed.) – Cărţile care ne-au făcut oameni

10 comments
Pogorâtu-s-au duhul intelighenţiei păltinişene asupra tineretului (ne)cititor! După cum ne explică în prefaţă însuşi Dan C. Mihăilescu, editorul lucrării, ideea alcătuirii unui volum în care mai multe personalităţi culturale de azi să recomande tinerilor cărţi fundamentale a pornit, cum s-ar zice, de jos în sus, de la masele care solicitau Everesturilor noastre intelectuale o geană de lumină, o îndrumare, un sfat. Cu alte cuvinte, domnilor Pleşu-şi-Liiceanu, spuneţi-ne ce-aţi mâncat de v-aţi făcut, la senectute, aşa mari şi frumoşi! E desigur vorba de dimensiuni şi însuşiri pur culturale, că nu te poţi lua de fizicul omului. La nucleul dur alcătuit din aceşti doi domni (şi editorul Mihăilescu) s-au adăugat încă şaisprezece inşi şi aşa s-a alcătuit volumul Cărţile care ne-au făcut oameni (Humanitas, 2010). 
Dintre contributori (răpăit de tobe şi timpane, zornăit de talgere): Ana Blandiana, Lucian Boia, Mircea Cărtărăscu Cărtărescu, Neagu Djuvara, Nicolae Manolescu, Ioana Pârvulescu, H.-R. Patapievici, Victor Rebengiuc, Irina Petrescu, Valeriu Stoica, Ion Vianu şi să mă ierte cei câţiva cu care n-am lungit lista. De fapt nu toată lumea a contribuit cu texte inedite, de pildă Neagu Djuvara sau Nicolae Manolescu figurează cu texte preluate din alte lucrări ale lor. Măcar domnul Djuvara are charm 
Care va să zică, demersul era, cel puţin aşa cum ne-a fost el prezentat în prefaţă, unul mai ales practic, pedadogic, acela de le arăta celor mai tineri ce să citească. Am serioase îndoieli că citind unele din contribuţiile autorilor se cufundă vreun copil sau adolescent în lectura pasionată a opurilor recomandate. Mai ales că avem adesea de a face cu adevărate eseuri despre citit, împănate cu metafore destul de obosite, cu referiri la catedrale, temple, construcţii şi pergamente, cu retorisme apăsate şi cu tot felul de figuri de stil. Printre rânduri (sau, mai rău, la coada cozii) îşi face loc şi lista de cărţi fundamentale. Cam aşa procedează cei doi poeţi, Ana Blandiana şi M. Cărtărescu („edificiul lecturii”). A. Pleşu, cu versatilitatea cunoscută, se „derobează” şi, după ce pomeneşte o serie de titluri, conchide că nu poate face recomandări, pentru că „nu există reţete”. 
Partea leului (un eseu de aproape douăzeci de pagini) o ia, desigur, şeful. G. Liiceanu scrie despre listele de lecturi pe care i le dădea Noica. Ar fi de ajuns să sperie orice tânăr care ar vrea să găsească acolo un argument cât de mic  (în afară de magister dixit) pentru a citi. E limpede că pe autorul nostru nu-l preocupă latura pedagogică, ci mai degrabă aşezarea încă unei cărămizi la temelia propriului altar. Despre „maeştri” scrie şi H.-R. Patapievici, nu fără a uita să ne povestească (iar!) despre celebrele sale caiete numerotate, dovadă a unui narcisism sănătos, de sorginte populară. 
Cea mai inteligentă abordare – măcar ca idee, mai puţin ca realizare – o are Andrei Cornea. Acesta intuieşte corect că pe tineri îi câştigi mult mai uşor dacă le vorbeşti p(r)e limba lor decât dacă le istoriseşti cum făcea Noica pe guru cu tine. El le propune junilor aspiranţi în ale lecturii să se joace niţel pe calculator, să copieze diferite tipuri de text, să le compare conţinutul informaţional etc., urmând ca din asta să se nască veşnica întrebare „la ce e bună literatura?”. Autorul e pe o pistă corectă, cred, dar din păcate jocul la care invită e un pic oligofren, iar mulţi din cei cărora li se adresează nu-s proşti, chiar dacă nu-s culţi. În fine, abordările ne-literaţilor (V. Rebengiuc, Irina Petrescu, M. Măniuţiu, Ş. Câlţia) sunt onorabile şi cel mai adesea de mult bun-simţ. Mi-a fost imposibil să-mi dau seama ce caută printre contributori un ins precum Valeriu Stoica, cunoscut mai degrabă prin mişculaţii politice şi contracte mănoase cu statul decât prin statura sa de intelighent 
Cărţile care ne-au făcut oameni este o lucrare instructivă pentru cei care vor să studieze mecanismele de acţiune şi selectare a elitei culturale oficiale de la noi, fiind un bun exemplu pentru modul de a gândi al acestor oameni. Modelul care pare să se desprindă din această carte este cel al cuplului maestru-discipol, ilustrat de altfel de însăşi biografia unora din autori. Impresia pe care ţi-o poate lăsa cartea e una de desuet, de anacronism, de lipsă de appeal în definitiv. Nu cred că sunt prea numeroşi copiii sau adolescenţii secolului XXI care s-ar năpusti asupra cărţilor recomandate. Interesant este că mulţi din eseişti ne propun cărţile lui Jules Verne, în special Insula misterioasă. Nu ştiu ce să spun. Recunosc că Verne m-a fascinat de la 7 până pe la 12-13 ani. S-ar putea însă ca cei de azi să vrea Harry Potter, nu Cyrus Smith sau Phileas Fogg.

21 septembrie 2012

Caragiale meloman (I)

2 comments
Se pare că plăcerea de a asculta muzică o moştenise pe linie maternă, căci „lăutarii îl atrăgeau de asemenea, stârnindu-i gustul pentru muzică, dezvoltat şi la mama lui”. Elev la conservator, mergea la spectacole de operă italiană. A scris mai târziu, împreună cu Iacob Negruzzi, libretul unei opere bufe (Hatmanul Baltag). Îi făcea de altfel plăcere să ia parte la seratele muzicale din casa familiei Negruzzi. Vorbim desigur de Caragiale, aşa cum ni-l prezintă Şerban Cioculescu în Viaţa lui I.L. Caragiale. Nu există indicii că ar fi avut cunoştinţe muzicale cu mult peste nivelul unui diletant, dar avea, se pare, un anume bun simţ estetic, un instinct artistic care îl ferea de vulgaritate şi excese.
Ca director general al teatrelor (funcţie deţinută pentru scurt timp, între iunie/iulie 1888 şi mai 1889), are grijă ca reprezentaţiile muzicale de nivel înalt să nu lipsească din program:
Aşa nu se poate contesta că nu s-a străduit, ca un bun cunoscător şi pasionat amator de muzică, să procure publicului reprezentaţii excelente de acest gen. A adus în ţară sub directoratul său pe marea noastră cântăreaţă internaţională d-ra Teodorini (în septembrie), pe Alice Barbi, cântăreaţa de salon de la Filarmonica din Viena (în decembrie), şi pe violonistul Toma Micheru (în martie). De altă parte, a stăvilit atotputernicia operetei, care într-o vreme alterna cu spectacole dramatice pe scena Teatrului Naţional.
Semnificativ poate, toţi cei trei artiști pomeniţi mai sus erau foarte tineri. Elena Teodorini (1857-1926) a fost prima cântăreaţă din România care a cântat la Scala din Milano. Alice Barbi (1858-1948) a fost o muziciană italiană multilaterală, mezzosoprană şi violonistă, care s-a afirmat în muzica de cameră. Toma Micheru (1858-1892) a fost un violonist promiţător, dispărut însă înainte de a împlini 40 de ani.

16 septembrie 2012

☺☺☺ Stefan Zweig – Lumea de ieri

2 comments

S-a reeditat anul acesta la Humanitas – cu mici greşeli, dar numai cine nu munceşte nu greşeşte – lucrarea memorialistică a lui Stefan Zweig, Lumea de ieri, subintitulată Amintirile unui european. E o autobiografie în toată regula, cu relatări care încep din vremea copilăriei vieneze şi merg până la începutul anilor 1940, când autorul, care părăsise de ceva vreme spaţiul austro-german de teama persecuţiilor îndreptate potriva evreilor, ajunge în Brazilia („această ţară înzestrată de natură cu toate darurile imaginabile”) după ce constatase că Anglia nu îi poate oferi un adăpost sigur. Se va sinucide la Petrópolis în 1942, împreună cu soţia lui, neîntrezărind nicio speranţă în mijlocul unui război în care păreau să triumfe exact cei ale căror idei şi acţiuni îl înspăimântau.

Deşi împărţită în şaisprezece capitole care acoperă cronologic existenţa autorului, cartea este de fapt alcătuită din vrei trei sau patru blocuri semnificative. Ar fi mai întâi perioada 1881-1914, cea a copilăriei şi tinereţii, epocă ce coincide cu fascinanta belle époque austro-ungară (aşa-zisa „lume a statorniciei”), caracterizată printr-un imobilism dătător de încredere, printr-o stabilitate pe care memorialistul pare să o regrete printre rânduri:

Când încerc să găsesc o caracterizare succintă pentru anii dinaintea Primului Război Mondial, ani în care am devenit matur, mi se pare că formula cea mai pregnantă ce li se poate aplica este aceea de vârstă de aur a statorniciei. În aproape milenara noastră monarhie austriacă, totul părea să se sprijine pe temelii de granit, statul însuşi fiind chezăşia supremă a acestei trăinicii. Drepturile pe care acesta le acorda cetăţenilor săi fuseseră aprobate de parlament, reprezentanţa liber aleasă a poporului, iar obligaţiile, precis delimitate. Valuta noastră, coroana austriacă, circula sub formă de monezi de aur curat, ceea ce îi garanta credibilitatea. Fiecare ştia ce are şi ce i se cuvine, ce este permis şi ce nu. Toate îşi aveau o normă, o măsură şi o pondere precisă. Cine poseda o avere putea să calculeze cu exactitate câtă dobândă îi va aduce aceasta la sfârşitul fiecărui an, funcţionarul, ofiţerul, fiecare la rândul lui era sigur că în anul cutare va fi avansat şi că în anul cutare va ieşi la pensie. Fiecare familie își avea bugetul ei, fiecare știa cât are de cheltuit pentru locuinţă şi hrană, pentru voiajurile din timpul verii şi pentru reuniunile de societate.

Zweig nu e însă un paseist lipsit de nuanţe. El sesizează, în capitolul dedicat sistemului şcolar al monarhiei dunărene sau în cel în care descrie rigiditatea ipocrită a relaţiilor dintre sexe, germenii dezintegrării ulterioare. Dreapta antisemită şi antiliberală (cu precursorii săi relativ romantici, „frumosul” Karl Lueger şi Georg Schönerer) va contribui la împingerea ţării în război alături de militariştii germani şi, dusă ulterior pe noi culmi de Hitler, va desfiinţa Austria. Acestea sunt însă evenimente (încă) îndepărtate. Tânărul Zweig studiază şi călătoreşte prin Europa. Suntem un pic după 1900, iar literatul aspirant cunoaşte şi se împrieteneşte cu personalităţi precum Verhaeren, Rilke, Hoffmansthal, Romain Rolland. Începe să publice, scrie la Neue Freie Presse, i se acceptă piese de teatru.

Zweig devine un cosmopolit, un adevărat cetăţean al Europei, dar şi un pacifist convins, pe care îl preocupă într-o mare măsură problema păcii şi a războiului. Capitolele care acoperă Primul Război Mondial şi anii imediat următori, cei ai derutei şi prăbuşirii economice a Austriei şi Germaniei, redau convingător atmosfera unei epoci în care foarte puţini oameni dădeau dovadă de luciditate. Anecdotica e memorabilă, de la scenele surprinse pe frontul de est până la întâmplări cu caracter simbolic (precum întâlnirea, pe un peron, cu ultimul împărat al Austriei, Carol, care părăsea ţara). Perioada următoare, cea cuprinsă aproximativ între 1924 şi 1933, reprezintă un moment de respiro şi relativă stabilitate, de refacere parţială a forţelor înaintea anilor negri care aveau să vină.

Autorul e un internaţionalist naiv, animat de credinţa că o alianţă supranaţională a artiştilor poate salva lumea. El rămâne în relaţii prieteneşti cu Valéry, Romain Rolland, Jules Romains, André Gide, Roger Martin du Gard sau Duhamel chiar şi în perioada 1914-1918, cu toate riscurile pe care le prezenta această situaţie. Pare încântat de evenimentele din Rusia, îl cunoaşte şi îl apreciază pe Gorki şi vizitează URSS. Îl uluieşte setea de cultură de acolo, cu tot caracterul ei exterior şi spectacular, însă nu îşi pune niciodată serios întrebări cu privire la mecanismele – ascunse pentru el – ale represiunii. Evită însă să se angajeze propriu-zis în activitatea politică, deşi simpatiile sale sunt clare. Zweig e în definitiv victima opţiunii imposibile între fascism şi bolşevism, la fel ca destui alţi reprezentanţi de frunte ai intelighenţiei interbelice (pe Shaw, Wells, Barbusse, Istrati, Gide îi enumeră chiar el).

Lumea de ieri rezistă, cred, mai mult prin prima ei parte, cea de evocare a Austro-Ungariei ultimilor 30 de ani ai imperiului şi, parţial, prin paginile consacrate Primului Război Mondial. După asta lucrurile se tulbură, explicabil poate, pentru că ne apropiem de prezentul scrierii, şi nu mai există aceeaşi forţă, în ciuda patosului vădit pe care autorul l-a pus în unele pagini. E şi acesta unul din efectele renghiurilor pe care le joacă posteritatea.

14 septembrie 2012

De la nibelungi la Amurgul zeilor

0 comments
Dinastia Krupp, întemeiată de miticul Arndt, cel sosit la Essen în 1587, pare în primele ei trei secole de existenţă sortită unui trai de planul al doilea, de muncă şi sudoare. Sunt trei secole de căutări şi trudă, însă rezultatul e glorios. Se pleacă de la un biet atelier metalurgic şi se ajunge, pe vremea ultimelor două Reich-uri, la un imperiu colosal, a cărui producţie de armament are potenţialul de a hotărî soarta marilor războaie. Nibelungii care făureau arme pe nicovală ajung zei ai producţiei de masă şi proprietari ai celebrei prese de 15.000 de tone de la Gusstahlfabrik.
 
Declinul începe odată cu pierderea războiului, în 1945. Presa cea mare e demontată şi trimisă în est, ca despăgubire de război. Sunt vremuri grele, iar cei care conduc destinele concernului nu sunt la înălţimea marilor înaintaşi. Locul ocupat în trecut de un Friedrich Krupp, un Friedrich Alfred Krupp sau de Gustav Krupp von Bohlen und Halbach (soţul celebrei Bertha) e luat de Alfried (1907-1967). Nu ştiu dacă totul s-a dus de râpă în cele din urmă pentru că firmei îi sosise ceasul sau pentru că pur şi simplu acest moştenitor de imperiu era nevolnic.
 
După ce ispăşeşte o scurtă condamnare pentru crime de război (utilizarea muncii sclavilor), Alfried îşi reia postul de preşedinte. E un om slab, înclinat spre plăceri. Wagner i-a plăcut de când se ştie. S-a trecut la producţia de pace şi au apărut noi dispozitive de redare. Alfried ştie să le aprecieze. În Armele lui Krupp, William Manchester relatează:
 
Când era lăsat să se descurce singur – şi erau momente când Vera îl lăsa, cutreierând luxoasele magazine de pe Königsallee din Düsseldorf şi umplându-şi maşina „Porsche" cu cum­părături –, Alfried se distra cu noile sale aparate de foto­grafiat, asculta muzică de Wagner sau se ducea la „Essener Hof”, aşa cum făcuseră înaintea lui Gustav, Fritz şi Alfred.
 
Multe motive de bucurie nu avea Alfried nici de pe urma lui Arndt, unicul moştenitor al imperiului, care dovedea înclinaţii homosexuale şi ducea o viaţă considerată dezonorantă. Alfried se consolează cum poate, dar opera maestrului de la Bayreuth e la loc de frunte:
 
În privinţa anumitor subiecte, servitorii lui Krupp sunt discreţi, şi aşa trebuie să fie. Câte ţigări ,,Camel” şi câte sticle de whisky  „White Horse”  a consumat   stăpânul   concernului în acel lung sfârşit de săptămână singuratic pe insula Sylt este o informaţie de ordin strict intim, dar ştim că a stat singur ore întregi, ascultând Wagner pe bandă de magnetofon: Tannhäuser, Lohengrin, Die Meistersinger von Nürnberg, Tristan und Isolde şi, foarte potrivit Die Gotterdämmerung. Din punct de vedere financiar, imperiul său era mai şubred decât o bănuia lumea ; acest lucru nu-l ştiau decât câţiva ini­ţiaţi.
 
Ce se poate închipui mai wagnerian-decadent decât asta? Ca să nu mai zic că familia Krupp şi-a avut şi ea Wahnfried-ul ei, la fel ca dinastia Wagner, însă de proporţii mult mai mari. E vorba de Vila Hügel din Essen, o monstruozitate cu sute de camere, azi sediu de fundaţie culturală.
 
Informaţiile din postarea de azi sunt luate din Armele lui Krupp de William Manchester. Fotografia (reprodusă din aceeaşi carte) înfăţişează arestarea lui Alfried Krupp la Vila Hügel la 11 aprilie 1945.

13 septembrie 2012

iPhone 5 şi ideea de progres

8 comments

Cred că n-o să se facă gaură-n cer dacă pun şi eu o postare la modă, trendy şi în tendinţe (vorba unui autor român dispărut nu demult) pe o temă fierbinte a acestor zile, lansarea iPhone 5. Am şi un fel de justificare morală căci, amator de gadget-uri, mi-am luat iPhone din prima generaţie nu la multă vreme după ce a apărut pe piaţă. Îl am şi acum, merge foarte bine, nu-i vina lui că în unele zone reţeaua 3G e proastă. Cu riscul de a provoca zâmbete, dezvălui că am şi citit cărţi în format pdf pe micul display al telefonului cu pricina. Dar asta o spun numai pentru a arăta cât sunt de cult.

Au apărut de atunci şi alte aifoane, cel mai nou a fost dat la iveală ieri. Este – dacă e să te iei după prezentări, chiar după cele mai puţin entuziaste – o mică bijuterie. E cu juma’ de inci mai mare ca precedentul (să nu te chiorăşti privind la el), e cu 18% mai subţire, ca pentru oamenii aşijderea, are – ţineţi-vă bine – procesor A6, mai tare decât iPad-ul, dar ce nu mai are.

Toate bune şi frumoase, dar aparatul ăsta îşi are şi el (in)dependenţa lui, trebuie alimentat sau sincronizat sau vrei să-l conectezi la alte dispozitive. Aici e buba. Noul iPhone are şi un nou tip de mufă, pe bază de conector Lighting, care, după cum ni se explică, e mai frumoasă şi mai luminoasă decât cea veche. Ce contează că toate celelalte angarale ale utilizatorului, de la automobilul unde îi place să-şi conecteze iPhone-ul la sistemul audio până la cine ştie ce docking station au mufe din acelea vechi cu 30 de pini? Nu-i nimic, ni se va spune, are Apple grijă, au scos adaptoare (deşi gurile rele şoptesc că ele nu asigură o compatibilitate totală).

Aşadar, de-ar fi să mă procopsesc cu un iPhone din astea noi, ar trebui să-mi iau încă un adaptor. Unde merge mia, merge şi suta, nu? Ca şi cum casa mea n-ar fi de pe acum un adevărat muzeu al adaptoarelor. Adaptor pentru aia, adaptor pentru ailaltă, cred că la ora actuală nu-i gospodărie să n-aibă 10-20 de adaptoare, asta ca să folosesc cifre conservatoare. Iar toate aceste dispozitive sunt diferite între ele şi de neînlocuit. Tremuri de groază că ai putea să pierzi sau să ţi se strice adaptorul de la aparatul de fotografiat sau de la camera video, de la laptop sau de la routerul wireless, de la încărcătorul ţigării electronice sau de la aparatul de bărbierit. Un dezastru la fel de mare nu poate provoca decât dispariţia unei telecomenzi, un alt obiect prezent în casa noastră în infinit de multe variante. Nu de alta, dar rămâi cu buzele umflate şi pas’ de mai foloseşte obiectul respectiv principal până nu înlocuieşti dispozitivul cu un altul la fel. 

Cam aici băteam cu progresul din titlu. Am uneori senzaţia că fiecare lansare de produs nou ne scufundă şi mai adânc într-un ghetou din care nu ştiu cum se poate ieşi. Cum ar fi o lume în care să existe unul, hai două sau trei adaptoare mari şi late? Probabil mi se va aplica pe dată diagnosticul de incompetenţă tehnică, dacă cel de reacţionar nu mi-a fost deja pus. Până una, alta, rămân la iPhone 1. şi da, îmi plac gadget-urile, să se consemneze şi asta.

9 septembrie 2012

☺☺☺ Albert V. Cătănuş – El sueño español – jurnal de căpşunar

1 comments

Un fenomen de amploarea migraţiei economice românești în Spania primilor ani ai acestui secol nu avea cum să nu-şi găsească mai devreme sau mai târziu autorii care să-l utilizeze ca materie primă pentru producţiile lor. Mă refer aici la literatură, căci mă preocupă mai puţin manelele, domeniu în care se pare că lucrurile sunt destul de avansate. Aflăm acest lucru din El sueño español – jurnal de căpşunar de Albert V. Cătănuş (Nemira 2010), o carte în care autorul îşi povesteşte, modificând nume de personaje, dar păstrând în esenţă neschimbate cele mai multe din întâmplările relatate, experienţa de muncitor ilegal în Spania anilor 2003-2008.

E perioada care coincide cu boom-ul economic spaniol şi cu explozia activităţii în construcţii, care a necesitat un mare număr de lucrători nepretenţioşi, dornici să facă treabă pe bani relativ puţini şi mai ales să nu pună prea multe întrebări. Alungaţi de mizeria economică şi socială de acasă, milioane de concetăţeni ai noştri au plecat la muncă în Spania. Unii (mai ales cei din primul val) şi-au găsit de lucru în agricultură. Sunt „căpşunarii” din subtitlu, deşi (paradoxal) cartea nu este despre ei, ci despre românii din al doilea val, cel al muncitorilor în construcţii. E o lume pestriţă, mizeră, care trăieşte de cele mai multe ori în condiţii insalubre şi la limita ilegalităţii, dar pe care autorul pretinde că a cunoscut-o nemijlocit.

Spania se arată relativ prietenoasă cu nou-veniţii din spaţiul balcanic, le dă de lucru, le înghite potlogăriile, manelele date la maximum şi gălăgia din apartamentele în care se înghesuie adesea 10-20 de inşi. E adevărat că imigranţii au deseori probleme cu actele, mulţi nu au permis de muncă sau de reşedinţă, dar autorităţile sunt îngăduitoare. Albert V. Cătănuş are însă ocazia să constate că răul nu vine din partea băştinaşilor, din partea concetăţenilor („Inamicul nostru numărul unu nu era poliţistul spaniol, n-a fost niciodată, duşmanul nostru principal era propriul conaţional, cel care-ţi fura paşaportul, ţigările, sculele de muncă, jobul sau mâncarea din frigider”). Într-adevăr, multe din întâmplările povestite în carte sunt dovezi în sprijinul teoriei că suntem în bună măsură un popor înapoiat, ignorant, cu educaţie precară şi cu o moralitate pe măsură. Autorul jurnalului nu stă să caute vorbe frumoase pentru a polei realitatea, deşi nu-şi poate reprima o anumită simpatie:

Protagoniştii cărţii sunt cvasi alcoolici, put a transpiraţie, sunt inculţi, unii chiar idioţi, nu cunosc legile elementare ale drepturilor omului, dar, în final, m-au înduioşat cu toţii. I-am judecat întotdeauna prin prisma vocabularului pe care îl foloseau sau prin capacitatea de a purta o conversaţie inteligentă. Am muncit cu un profesor de matematică ce căra găleţi cu mortar. Toţi făceau glume nesărate şi inepte pe seama lui.

„Protagoniştii” de mai sus sunt câtă frunză şi iarbă, dar există şi personaje care se detaşează din masa amorfă a celorlalţi (precum Victoraş, Cocostârc, Marian, cei trei ardeleni, eroi ai unor întâmplări istorisite cu naturaleţe). Dialogurile dintre personaje nu lipsesc şi au de cele mai multe ori un firesc remarcabil la un autor fără foarte multă experienţă. Pentru autenticitate, multe discuţii se poartă în spaniolă. Din păcate, s-a optat pentru un sistem foarte greoi, anume traducerea replicilor în spaniolă propoziţie cu propoziţie, în paranteze, imediat după textul străin, ceea ce îngreuiază considerabil lectura, mai ales în cazul pasajelor mai lungi.

Textul ar fi avut de câştigat dacă ar fi fost scuturat de unele paragrafe declarative, pline de enunţuri generale şi în definitiv destul de banale, precum:

E uşor să fii cinic. Izbeşti cu destinele oamenilor de toţi pereţii, le găseşti bube pe suflet, îi despici rapid ca pe nişte hălci de carne agăţate în cârlige de măcelărie. Unde e lema cu „iubirea aproapelui”? Cine îşi asumă toate neputinţele omenirii? Nimeni, absolut nimeni. De fapt e simplu: oamenii pur şi simplu mor de foame, în războaie inutile, avioane distrug zgârie-nori...

sau:

Banii, pentru multe clase din ierarhia socială, reprezintă cea mai bună modalitate de a măsura valoarea intrinsecă a unei fiinţe umane. Cu cât ai mai mulţi, cu atât ai mai multe calităţi morale sau fizice. Adică un şchiop miliardar e mai valoros şi mai potent decât un atlet ce aleargă o sută de metri plat sub zece secunde.

Care va să zică, decât sărac şi bolnav, mai bine bogat şi sănătos. Pe autor îl animă un spirit justiţiar care poate fi eventual înţeles la omul de pe stradă, dar e mai greu de înghiţit la un scriitor. O oarecare dreptate se face (de pildă Sică, marele combinator, proxenet şi exploatator al conaţionalilor săi ajunge la puşcărie), dar majoritatea delictelor rămân evident nepedepsite. Visul spaniol are adesea accente de coşmar. El se încheie de altfel pentru multă lume în 2008, an de trezire la realitate a economiei spaniole. Numeroşi „căpşunari” din construcţii (sic!) revin în ţară, nu înainte de a strânge bani pentru a da ciubuc la vamă, pentru a constata că de la frontiera vestică şi până la Sibiu (tot) zece ore faci pe şosea. El sueño español e o carte care se citeşte uşor şi care atrage prin informaţie şi naturaleţea textului, asta în ciuda câtorva burţi pe care un editor mai decis le-ar fi putut elimina. Scrierea e greu de încadrat, căci îmbină ficţiunea cu relatarea memorialistică, învecinându-se pe alocuri cu reportajul de actualitate. Rămâne de văzut dacă autorul mai are şi altceva de spus după ieşirea din starea oniric-iberică cu care se termină acest volum.

7 septembrie 2012

Proust în cifre contabile

3 comments

Nu decidem noi aici cât e de util acest demers, dar pentru amatorii de statistică culturală opera lui Proust oferă un material de o opulenţă extraordinară. Á la recherche du temps perdu e un imens repertoriu de nume, teme şi aluzii muzicale, literare şi din domeniul artelor plastice. Norocul nostru, al celor mai leneşi, e că s-au găsit cercetători înzestraţi cu multă răbdare care au luat textul la puricat. Într-o carte de acum 40 de ani (Musique et structure romanesque dans la „Recherche du temps perdu”), Matoré şi Mecz au numărat 170 de nume de scriitori, 80 de nume de pictori şi 40 de nume de muzicieni. E vorba de numărul total al ocurenţelor („tokens”, cum le zic anglo-saxonii) căci mulţimea personalităţilor respective e mai redusă, după cum vom vedea mai departe.

La muzicieni, Wagner are parte de cele mai multe menţionări (35). Pe podiumul premianţilor mai figurează Beethoven (25) şi Debussy (13). Ar fi vorba de nişte rezultate conservatoare, căci lista nu cuprinde decât numele propriu-zise, fără a include eventualele adjective derivate (ca „wagnerian”). De asemenea, statistica nu ia în considerare procedeele metonimice de tipul „operă pentru autor”. Spre exemplu, titlul „Lohengrin” sau aşa-zisa arie a Luceafărului din aceeaşi operă nu sunt luate în calcul în contul lui Wagner. De asemenea, există şi aluzii la anumite lucrări ale unor compozitori, aluzii ce se cer descifrate. Aşa stau lucrurile cu tripticul La mer de Debussy.  

Măcar de ar fi acestea singurele probleme. De fapt, dacă tot scotocim după compozitori în romanul/romanele lui Proust, ce căutăm, artişti „adevăraţi”, care există/au existat de-adevăratelea în viaţa reală sau autori fictivi, născociţi de scriitor, eventual pornind de la datele unui personaj în carne şi oase? Cea mai bună ilustrare a unei asemenea dificultăţi o constituie compozitorul Vinteuil, cu sonata care îl dă gata pe Swann şi cu septetul lui. Să fi existat un model real pentru Vinteuil? E o întrebare fără răspuns definitiv. Se pare că ar fi vorba, dacă se poate spune aşa, de un cocktail alcătuit din trăsături ale lui Gabriel Fauré, César Franck şi Debussy. În alte cazuri lucrurile par mai limpezi. Bergotte, scriitorul (oarecum contrapondere a lui Vinteuil) e probabil inspirat de Anatole France. Ce folos însă că atunci când vrem să vedem cine ar fi putut să fie pictorul Elstir în viaţa civilă lucrurile par iremediabil încurcate. 


Postarea de azi este îndatorată substanţial datelor şi consideraţiilor lui Jean-Jacques Nattiez din Proust musicien (1984).

4 septembrie 2012

Cum mi-am petrecut vacanţa de vară

4 comments

... e titlul unui roman de T. O. Bobe despre care am scris mai demult aici. Uitându-mă şi eu din timp în timp, ca tot bloggerul animat de mici şi nevinovate vanităţi, pe statisticile de trafic ale site-ului, am observat că postarea respectivă e de multă vreme pe primul loc, cu aproape 1000 de accesări. Ce să fie, ce să fie? De ce o fi atrasă lumea de textul respectiv? Să fie cartea lui Bobe un magnet irezistibil pentru navigatorii pe internet, într-o asemenea măsură că aceştia vor să citească până şi ce au scris alţii despre ea?

Să fim serioşi. Nu că ar fi o carte rea, ba chiar e bunicică. A făcut de altfel ceva valuri în momentul apariţiei, dar de aici şi până la a justifica un asemenea interes din partea internauţilor e cale lungă. O aplecare mai atentă asupra statisticilor ne arată două lucruri. Mai întâi, există o perioadă a anului (începutul lunii septembrie) în care accesările postării cu pricina sunt foarte frecvente, oricum mult mai dese decât în ale momente. Aşa s-a întâmplat şi anul trecut pe vremea asta; ţin minte că lumea accesa textul într-o veselie. A doua observaţie ţine de situarea geografică a celor care citesc postarea. În imensa lor majoritate aceștia sunt din Republica Moldova. Să-i fi lovit pe cei din ţara vecină pasiunea pentru proza română contemporană, iar accesele acestei pasiuni să se manifeste ciclic, la început fiecărei toamne?

Abia acum mi-a picat fisa, e drept că şi după ce am văzut ce căutări pe Google îmi aduseseră pe blog mulţi cititori. În Republica Moldova tocmai a început şcoala, iar elevilor li se dă ca temă în prima săptămână exact compunerea pe care – chipurile – o scrie Luca, puştiul din romanul lui T. O. Bobe. Iar elevul moldovean nu se deosebeşte probabil de cel român şi nu stă mult pe gânduri când e să copieze o temă de pe internet, mai ales că experienţele de vacanţă ale altora sunt mereu mai interesante decât cele proprii. Sau, mai ştii, o fi o dorinţă de vicarious experience, vorba englezului. Desigur, cei care intră la mine pe blog căutând material pentru compunerea cu pricina au parte de o dezamăgire. Nu mă îndoiesc că se consolează repede, căci există destule site-uri specializate care oferă referate şi compuneri de-a gata. Nu-mi rămâne decât să aştept începerea şcolii în România, care îmi va aduce şi ea un vârf de trafic. Drept e că unul mai modest, ca Omu faţă de Moldoveanu, pentru că mi se pare că la noi moda cu compunerile pe tema vacanţei a intrat într-o oarecare desuetudine. 

2 septembrie 2012

☺☺☺ Salman Rushdie – Furie

0 comments

Omul cât citeşte învaţă. E o afirmaţie banală, al cărei adevăr am avut ocazia să-l verific zilele astea în Furie de Salman Rushdie (Polirom, 2012). Ignorant cum sunt în materie de spiritualitate indiană, am găsit acolo conceptul de sanyasa, simplu spus, o retragere din lume, o schimbare de macaz practicată la vârsta deplinei coaceri a individului. Pentru creierele noastre occidentale (vorba vine) mai potrivită at fi, poate, o altă etichetă de import, anume midlife crisis.

Un fel de sanyasa în trepte practică protagonistul romanului, Malik Solanka, un bărbat de 55 de ani originar din India, şcolit din tinereţe la Cambridge şi ajuns profesor tot acolo, care îşi lasă baltă la un moment dat catedra academică pentru a trece la o carieră mult mai bănoasă, aceea de realizator de emisiuni TV. Pasionat de istoria ideilor, de antropologie şi sociologie, Solanka se înconjoară de păpuşi şi devine Pygmalionul Isteţei, păpuşa-vedetă dintr-un show de vulgarizare culturală. Nu e totul. Urmează un sanyasa conjugal. Solanka se separă de Eleanor Masters, a doua lui soţie, fermecătoare, binişor mai tânără şi mamă a unicului său copil (Asmaan). În aşteptarea divorţului, el bovarizează o vreme într-un apartament newyorkez de 8.000 de dolari pe lună, dar nu-şi interzice aventuri cu femei mult mai tinere şi, oricum, exotice. E vorba de Mila Milo, fiica unui poet din fosta Iugoslavie, cu care relaţia nu trece cu mult pragul unor mozoleli, sau de Neela, o indiancă din insula Liliput-Blefuscu, teritoriu imaginat de autor pentru a satiriza destul de gros luptele pentru putere şi revoluţiile din lumea contemporană. Sunt, alături de Eleanor, două din cele trei furii care populează aproape simultan existenţa lui Solanka şi care nu-i aduc decât încurcături, situaţii penibile şi umilinţe, aşa cum le stă bine unor asemenea divinităţi, cititorului revenindu-i sarcina de a stabili cine e Alecto, cine Tisifone şi cine Megera.

Dacă sanyasa/sanyasele lui Solanka ocupă cea mai mare parte a romanului, retrageri din planul existenţei obişnuite practică sumedenie de alte personaje, desigur mult mai puţin importante în economia cărţii, dar ale căror acţiuni – relatate mai degrabă anecdotic – ranforsează construcţia. E vorba de pildă de domnul Venkata (pe numele său de nepronunţat Balasubramanyam Venkataraghavan), primul sanyasi pe care îl întâlneşte Solanka în copilăria lui indiană. Mai e şi Raymond, unchiul lui Eddie (logodnicul Milei Milo) care, întors din Vietnam, „a stat ascuns ani de zile într-o cabană-buncăr în munţii împăduriţi cu pini de deasupra oraşului, socotindu-se incapabil să trăiască în tovărăşia oamenilor din cauza sufletului său rănit”.

Solanka nu are noroc la femei (sau are prea mult, ceea ce e în definitiv acelaşi lucru). Prietenii lui bărbaţi, nu prea mulţi, sfârşesc rău. E vorba de exoticul şi inteligentul anglo-polonez de la Cambridge Krysztof Waterford-Wajda (Dubdub), care moare tânăr de o boală de inimă sau de Jack Rhinehart, poet şi jurnalist, asasinat, alături de trei tinere, de membri ai unui grup de practici sexuale libere în care intrase. Dubdub şi Jack sunt fiinţe inadaptabile, care nu-şi găsesc locul, şi de care în cele din urmă existenţa însăşi se dispensează.

Prea multă fericire nu-i aduc lui Solanka schimbările de atmosferă, în ciuda unei întreprinderi pline de succes – ultima din viaţa lui – care are în vedere transpunerea pe site de internet de mare succes a poveştilor şi aventurilor personajelor lui, în primul rând ale Isteţei. Rushdie alocă mult spaţiu acestei părţi, stăruie pe numeroase pagini asupra lumilor virtuale create de eroul lui, cochetând (parodic poate) cu genul SF-fantasy. Ba mai mult, el introduce pe uşa din dos vechea şi tocita idee a vieţii care imită planul presupus derivat al artei, cel puţin atunci când e vorba de revoluţia din Liliput-Blefuscu în urma căreia îşi pierde viaţa Neela. Dacă m-ar întreba cineva, aş spune că nu sunt cele mai reuşite pasaje din Furie; pe mine, unul, m-au plictisit.

Ar fi nedrept să contestăm rafinamentul satirei care impregnează acest roman, chiar dacă pe alocuri temele sunt previzibile. Romancierul ştie să-şi vândă marfa (să nu uităm că a lucrat mulţi ani în domeniul reclamei) şi să-şi atragă cititorul cu teme generoase. Însuşi conceptul de „furie”, care dă de altfel titlul întregii poveşti, e unul înzestrat cu o polisemie complicată şi care oferă destul material hermeneutului de duminică. Traducerea lui Vlad Russo rezolvă fericit cele mai multe din problemele pe care le ridică un text adesea dificil prin subtextul său şi ironia subiacentă. E păcat însă că într-o traducere în ansamblu bună s-au strecurat gafe supărătoare ce ţin de proasta cunoaştere a contextului cultural şi social american. De exemplu, într-un loc ni se vorbeşte de „Republica Banana” („[g]ulerul neapretat al cămăşii albe cu pete de sudoare, provenind din Republica Banana). E vorba desigur de celebrul lanţ de magazine de textile Banana Republic, al cărui nume nu trebuia localizat, ci lăsat ca atare. În alt loc, traducătorul foloseşte construcţia „moartea micuţului JonBenet Ramsey” cu referire la o crimă celebră din anii 1990. Nu e vorba de niciun micuţ, ci eventual de o... micuţă, căci JonBenét e numele unei fetiţe a cărei ucidere a ţinut multă vreme prima pagină a ziarelor americane.