Melomanului român i se cam poate aplica vorba folosită, ironic, pentru membrii ilegalişti ai Partidului Comunist: puţini au fost, mulţi au rămas. E adevărat şi că ascultatul muzicii clasice e o ocupaţie costisitoare, care consumă şi timp, şi bani, ca să nu mai vorbesc de educaţia pe care o cere. N-am de gând să jelesc aici lipsa unui public cultivat, căci la urma urmei fiecare e liber să aleagă ce-l prinde mai bine. Pe de altă parte, să nici nu ne mire că Editura Muzicală trage să moară, că volumele pe care le scoate sunt puţin atrăgătoare sub aspectul realizării şi de altfel perfect invizibile pe piaţă. Cu atât mai surprinzătoare e apariţia cărţii Ruxandrei Arzoiu, În universul simfoniilor lui Gustav Mahler. Dialoguri cu compozitorul Aurel Stroe (2003). E probabil prima lucrare de amploare mai mare despre compozitorul austriac apărută în ţara noastră în ultimii 50 de ani (după Gustav Mahler sau Cum exprimă muzica idei de George Bălan, publicată în 1964, remarcabil de liberă pentru epoca ei).
Aurel Stroe (1932-2008) e puţin cunoscut publicului larg care, dacă îl ştie, îl ştie drept compozitor şi mai puţin ca muzicolog şi estetician. A fost însă una din cele mai strălucite minţi din domeniu de la noi, chiar dacă prezenţele sale publice au fost extrem de discrete, în special după plecarea în Germania în anii 1980. Ruxandra Arzoiu a avut inspiraţia să-l invite la o serie de emisiuni de radio având ca subiect simfoniile lui Mahler, pe baza cărora s-a scris cartea de faţă (înainte de a părăsi Romania Aurel Stroe realizase şi la Televiziunea Română, cu Iosif Sava, o serie de emisiuni pe aceeaşi temă, probabil pierdute azi). Fiecare din simfonii are parte de un capitol, iar secţiunea finală, intitulată Estetica simfoniilor lui Gustav Mahler, cuprinde concluziile dialogurilor.
Interesant e criteriul utilizat în prezentarea simfoniilor, care nu e cel al ordinii numerice (care coincide cu cea cronologică). Se distinge un nucleu al creaţiei mahleriene alcătuit din simfoniile a VI-a şi a VII-a, care ar marca puntea de legătură între primele simfonii şi cele finale şi ar oferi o importantă cheie pentru abordarea lor. O altă grupă cuprinde aşa-zisele „simfoniile univers”, a III-a şi a VIII-a, cele mai complexe şi de „o bogăţie extraordinară, o coerenţă care transcende episodicul, efectele, limbajul şi chiar stilul”. A treia pereche e formată din primele două simfonii, cele în care alternează „ceea ce se aude din spaţiul de concert şi din afara lui, din culise”. Simfoniile a IV-a şi a V-a sunt forme de tranziţie spre grupul central. În sfârşit, simfonia a IX-a, ultima pe care Mahler a apucat s-o termine (a X-a a rămas nefinalizată) formează o categorie în sine şi e, ca limbaj, „poate cea mai curajoasă, cea mai novatoare”.
E o clasificare foarte diferită de cele pe care le ştiam, cum ar fi împărţirea în simfonii vocale (II, III, IV, VIII) şi pur instrumentale (I, V, VI, VII, IX) , sub-categorizarea primei clase în simfonii „Wunderhorn” (după ciclul de lieduri din care provine o parte însemnată a materialului vocal din simfoniile II, III, IV, nu şi VIII) etc. Cu aceste observaţii, nu ne rămâne decât să parcurgem cartea. Chiar dacă discuţia dintre cei doi muzicologi se îndreaptă uneori spre aspecte tehnice mai greu de urmărit de profani, aceştia au satisfacţia de a găsi destule pasaje accesibile, cu extensii adesea surprinzătoare înspre literatură şi chiar film. E drept şi că referinţele la acest din urmă domeniu sunt mai ales la arhi-banalizata utilizare a secţiunii Adagietto din simfonia a V-a în Moartea la Veneţia de Visconti, mai puţin la filmul lui Ken Russell. Aurel Stroe e un interlocutor de o fervoare intelectuală remarcabilă, riguros şi totodată netemător să-şi exprime preferinţele personale (aflăm, de pildă, că simfonia a V-a nu se numără printre preferatele sale, ceea ce contravine un pic gustului comun, care ţine la loc de cinste această lucrare).
Sunt multe de spus, dar e imposibil de povestit într-o postare de blog o carte atât de bogată în teme şi idei. Păcat de tirajul nesemnificativ şi de difuzarea catastrofală, care nu permit nici măcar puţinilor iubitori ai muzicii lui Mahler din ţara noastră să se bucure de ea. E nefericită şi lipsa totală de interes a redactorului (nemenţionat, probabil din jenă, nicăieri), care a permis apariţia cărţii cu un număr imens de greşeli şi inconsecvenţe de editare. Ar fi amuzant dacă n-ar fi trist, dar lucrarea din 1964 a lui George Bălan, amintită la începutul acestui text şi citată (corect) şi în conversaţiile cu Aurel Stroe, e atribuită în bibliografie lui... Theodor Bălan, un alt muzicolog, autor şi el de biografii de compozitori. Nu mai dau exemple, căci sunt mai deprimante decât pretind unii că ar fi simfoniile lui Mahler.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu