30 septembrie 2011

Două lovituri de ciocan, dacă nu chiar trei

2 comments

Una din caracteristicile muzicii lui Mahler este abaterea de la canoanele clasice ale instrumentaţiei. Aparatul orchestral este de multe ori dilatat, efect care se constată în compartimentele individuale; în Simfonia a V-a el utilizează nu mai puţin de 7 corni, 5 trompete, 4 tromboane şi o tubă, precum şi un mare număr de percuţionişti. Nu degeaba ajunsese soţia lui, Alma, să-i reproşeze că de fapt a scris o simfonie pentru percuţie. 

Tipică este şi utilizarea unor instrumente care nu fac de regulă parte din inventarul obişnuit al orchestrei simfonice. În Simfonia a V-a foloseşte o tobă militară, în a VII-a, chitara şi mandolina. Cea care ilustrează probabil cel mai bine aplecarea compozitorului spre instrumente insolite este Simfonia a VI-a. Trecând peste gigantismul ansamblului simfonic (remarcat şi aici: numai la alămuri găsim 8 corni), te frapează varietatea instrumentelor. Partea leului îi revine însă percuţiei. Apar tot felul de clopote şi de tălăngi, unele grave, altele acute şi tot aici e locul unde compozitorul foloseşte pentru prima oară celesta.

Supranumită „Tragica”, Simfonia a VI-a se încheie cu o secţiune de proporţii gigantice (în funcţie de interpretare, atinge şi 40 de minute) în care apar celebrele lovituri de ciocan. Iniţial ar fi trebuit să fie trei asemenea lovituri, marcând etapele prăbuşirii unui personaj, dar, repetând pentru prima audiţie a lucrării, în 1906, Mahler, care era foarte superstiţios, a tăiat din partitură una din lovituri, considerând că în acest fel destinul eroului nu se mai împlineşte în mod fatal prim moartea sa. După spusele lui Mahler, citate de Louis de la Grange, loviturile ar fi trebuit să fie „scurte, puternice sau cu o rezonanţă scurtă, cu caracter nemetalic, ca izbitura unui topor”. La început el a experimentat cu un fel de cufăr mare de lemn căptuşit cu piele de vită, confecţionat la indicaţiile sale, dar nu a fost mulţumit de rezultate. Până la urmă s-a ajuns la un ciocan de lemn, mare şi dizgraţios, ale cărui lovituri sunt foarte greu de distins. Iată trei filmuleţe fără vreo pretenţie artistică, însă perfect lămuritoare pentru instrumentul cu pricina:




Alma Mahler povesteşte că ulterior compozitorul a recunoscut, în cele trei lovituri prezente iniţial în partea finală a Simfoniei a VI-a, cele trei lovituri ale sorţii care aveau să îl cutremure în 1907: moartea fiicei mai mari, diagnosticarea bolii de inimă care îl va ucide patru ani mai târziu şi plecarea de la conducerea Operei din Viena (Hofoper).  

28 septembrie 2011

☺☺ Dan Petru Cristea – Scaune de pluş

0 comments

Musai ca amatorii de literatură română contemporană să-şi pregătească sacul şi să dea fuga la pomul lăudat, căci s-a publicat romanul care a câştigat ditamai concursul de debut al Editurii Cartea Românească, ediţia 2009. E vorba de Scaune de pluş de Dan Petru Cristea, iar coperta I a cărţii ţine morţiş să ne pună asta în vedere. Acum că ştim cum stăm, putem să tragem aer în piept şi să ne punem pe citit.

Suntem în plină istorie contrafactuală, în România, pe la sfârşitul anilor 1990 - începutul anilor 2000, dar nu orbecăim prin cotloanele tranziţiei, căci sistemul comunist n-a căzut. A avut loc, e drept, o tentativă revoluţionară în 1989 (printre fruntaşii ei, poetul Dima Mircescu), dar a eşuat, iar dictatorul Ceavuşescu (sic!) a reprimat mişcarea şi s-a menţinut la putere. Vechiul regim a continuat să-şi facă mendrele, deşi a trebuit să întreprindă şi unele eforturi de acomodare la noile realităţi tehnologice, cum ar fi introducerea internetului, distribuit cu zgârcenie şi strict controlat de o secţiune a Securităţii, aşa-zisul SRAI (Serviciul Român de Acţiune Informatică). Miroase de te trăsneşte a utopie, d-aia negativă cum se zice (cu un termen cam dobitoc), n’est-ce pas?

Cadrul l-am schiţat. Să vedem acum obrazele şi acţiunea. Personajul principal e un anume Ion Cotorniţă, inginer de calculatoare (la fel ca autorul), devenit dizident după ce păcăleşte SRAI-ul conectându-se la internet în mod fraudulos pentru a posta mesaje anti-sistem. Ion, care e din Iaşi (iarăşi, la fel ca autorul) face o călătorie la Bucureşti cu Dacia lui amărâtă pentru a-i aduce Mariei, soţia lui, un medicament pentru boala gravă de care suferă aceasta. Să te ţii însă surpriză! A reînceput rivuluţia, bobocule! Ceavuşescu a fugit, de data asta definitiv, şi face autostopul, fiind luat în maşină tocmai de Ion. Natură dubitativă, acesta nu-l predă pe dictatorul detronat noilor autorităţi, ci începe să-l plimbe prin ţară, chipurile pentru a-l feri de abuzuri până când se vor mai linişti apele şi va putea avea parte de un proces corect. De aici un întreg roman picaresc, cu opriri insolite prin sate uitate de lume şi copleşite de mizerie (Jariştea, Vârteşcoiu, Faraoani etc.), cu ţărani cam abulici sau cu ţigani pitoreşti (Zuicu, bulibaşa, fost călugăr şi Donca, consoarta d-lui), care vorbesc parcă de parcă ar fi lăsat cineva televizorul deschis pe o telenovelă de la PRO TV:

- Fă, taci dracu’ din gura aia afurisită, Doamne iartă-mă, şi scoate-ţi sculele să vedem ce e de făcut, că tovarăşii n-au timp până-ţi termini tu tătî urătura. Mai bine uită-te la ei c-or fi şi flămânzi.
- şi ce-i vra acuma? Te pomeneşti că să le dau şi de mâncare... Bani au?
- Taci fă, n-auzi? Tu ştii cu cine vorbeşti? S-o schimba lumea din nou şi ne fac oameni de s-o-ntoarce roata.

Călătoria e lungă şi întortocheată, la un moment dat lui Ion i se alătură un prieten apropiat, un anume Mihai, fire boemă şi rebelă, cu stofă de refuznic, cu o aplecare spre tirade ce se doresc sarcastice dar nu reuşesc decât să-l plictisească pe cititor. Tiranicul Ceavuşescu se dovedeşte un bătrân cam rupt de realitate, însă benign, pe care eroii noştri îl poartă pe tot felul de coclauri şi-l lasă unde cu gândul nu gândeşti, de parcă ar fi un cuptor al lui Nastratin Hogea. Până la urmă se dovedeşte că lumea nu-l ura, ba chiar mulţi cetăţeni îl simpatizau de-a dreptul (vezi vizita la exploatarea minieră Leşu Ursului, ctitorie de răsunet propagandistic a vechiului regim).

Se conturează un roman fără prea multe complicaţii tehnice, scris cu o anume minuţiozitate, dar fără strălucire, cu lungi conversaţii care nu duc nicăieri şi n-au nicio motivaţie, la care prozatorul simte nevoia în câteva rânduri să adauge şi o dimensiune metafizică. Aşa ia naştere, de pildă, un capitol despre azi dispăruta zonă bucureşteană Uranus, unde ne vorbeşte la un moment dat însuşi cartierul. Nu mai dau citate, dar rezultatul e foarte modest, cu aer de compunere şcolărească scrisă cu trăire. Pe Maria romancierul o cam uită într-un colţ după ce ne explicase, pe zeci de pagini, cum e ea marea iubire a lui Ion şi cum vrea acesta s-o ajute să se vindece. Ce se întâmplă cu Ceavuşescu  nu spun, atâta că el nu sfârşeşte în faţa plutonului de execuţie ca în istoria reală. Între noi fie vorba, nu pricep la ce bun artificiile onomastice stupide, cu epenteză (ca la numele dictatorului) sau spoonerism, ca la numele poetului.

Ajuns la ultima pagină, cea cu numărul 371 (căci Dan Petru Cristea mai scrie şi mult, nu doar prost) cititorul constată că sacul cu care a plecat la pomul lăudat a rămas cam gol. Desigur, Scaune de pluş abundă în idei mari, se vorbeşte îndelung despre libertate, dictatură, opţiuni individuale, avem destule observaţii sociologice, dar probabil cei mai mulţi dintre noi ştiu deja că toate acestea nu sunt de ajuns pentru a da o literatură de calitate acolo unde lipsesc harul şi dibăcia autorului. Dar cine ştie cum vor fi fost celelalte cărţi înscrise la concursul de debut!

Fact checking
Sperasem că măcar acribia inginerească a autorului (sau cel puţin un redactor de carte mai priceput decât Bianca Burţa-Cernat) ne-ar fi putut feri de agramatismele care se găsesc la tot pasul în cartea asta. N-a fost să fie. Iată două exemple, luate la întâmplare:
·              Orice tentativă de acces la o adresă Web care nu se afla acum în lista albă, era blocat, iar codul de identificare [...] era memorat de SRAI [...].

·              În câteva zile de căutări de frântura de Internet lăsată liberă, ca o spărtură în nori, SRAI avu certitudinea că epuizase toate site-urile permise.


Acest text a apărut iniţial pe blogul Chestii livreşti în cadrul unui schimb de postări. 

26 septembrie 2011

☺☺☺ Ruxandra Arzoiu – În universul simfoniilor lui Gustav Mahler. Dialoguri cu compozitorul Aurel Stroe

0 comments

Melomanului român i se cam poate aplica vorba folosită, ironic, pentru membrii ilegalişti ai Partidului Comunist: puţini au fost, mulţi au rămas. E adevărat şi că ascultatul muzicii clasice e o ocupaţie costisitoare, care consumă şi timp, şi bani, ca să nu mai vorbesc de educaţia pe care o cere. N-am de gând să jelesc aici lipsa unui public cultivat, căci la urma urmei fiecare e liber să aleagă ce-l prinde mai bine. Pe de altă parte, să nici nu ne mire că Editura Muzicală trage să moară, că volumele pe care le scoate sunt puţin atrăgătoare sub aspectul realizării şi de altfel perfect invizibile pe piaţă. Cu atât mai surprinzătoare e apariţia cărţii Ruxandrei Arzoiu, În universul simfoniilor lui Gustav Mahler. Dialoguri cu compozitorul Aurel Stroe (2003). E probabil prima lucrare de amploare mai mare despre compozitorul austriac apărută în ţara noastră în ultimii 50 de ani (după Gustav Mahler sau Cum exprimă muzica idei de George Bălan, publicată în 1964, remarcabil de liberă pentru epoca ei). 

Aurel Stroe (1932-2008) e puţin cunoscut publicului larg care, dacă îl ştie, îl ştie drept compozitor şi mai puţin ca muzicolog şi estetician. A fost însă una din cele mai strălucite minţi din domeniu de la noi, chiar dacă prezenţele sale publice au fost extrem de discrete, în special după plecarea în Germania în anii 1980. Ruxandra Arzoiu a avut inspiraţia să-l invite la o serie de emisiuni de radio având ca subiect simfoniile lui Mahler, pe baza cărora s-a scris cartea de faţă (înainte de a părăsi Romania Aurel Stroe realizase şi la Televiziunea Română, cu Iosif Sava, o serie de emisiuni pe aceeaşi temă, probabil pierdute azi). Fiecare din simfonii are parte de un capitol, iar secţiunea finală, intitulată Estetica simfoniilor lui Gustav Mahler, cuprinde concluziile dialogurilor.

Interesant e criteriul utilizat în prezentarea simfoniilor, care nu e cel al ordinii numerice (care coincide cu cea cronologică). Se distinge un nucleu al creaţiei mahleriene alcătuit din simfoniile a VI-a şi a VII-a, care ar marca puntea de legătură între primele simfonii şi cele finale şi ar oferi o importantă cheie pentru abordarea lor. O altă grupă cuprinde aşa-zisele  „simfoniile univers”, a III-a şi a VIII-a, cele mai complexe şi de „o bogăţie extraordinară, o coerenţă care transcende episodicul, efectele, limbajul şi chiar stilul”. A treia pereche e formată din primele două simfonii, cele în care alternează „ceea ce se aude din spaţiul de concert şi din afara lui, din culise”. Simfoniile a IV-a şi a V-a sunt forme de tranziţie spre grupul central. În sfârşit, simfonia a IX-a, ultima pe care Mahler a apucat s-o termine (a X-a a rămas nefinalizată) formează o categorie în sine şi e, ca limbaj, „poate cea mai curajoasă, cea mai novatoare”.

E o clasificare foarte diferită de cele pe care le ştiam, cum ar fi împărţirea în simfonii vocale (II, III, IV, VIII) şi pur instrumentale (I, V, VI, VII, IX) , sub-categorizarea primei clase în simfonii „Wunderhorn” (după ciclul de lieduri din care provine o parte însemnată a materialului vocal din simfoniile II, III, IV, nu şi VIII) etc. Cu aceste observaţii, nu ne rămâne decât să parcurgem cartea. Chiar dacă discuţia dintre cei doi muzicologi se îndreaptă uneori spre aspecte tehnice mai greu de urmărit de profani, aceştia au satisfacţia de a găsi destule pasaje accesibile, cu extensii adesea surprinzătoare înspre literatură şi chiar film. E drept şi că referinţele la acest din urmă domeniu sunt mai ales la arhi-banalizata utilizare a secţiunii Adagietto din simfonia a V-a în Moartea la Veneţia de Visconti, mai puţin la filmul lui Ken Russell. Aurel Stroe e un interlocutor de o fervoare intelectuală remarcabilă, riguros şi totodată netemător să-şi exprime preferinţele personale (aflăm, de pildă, că simfonia a V-a nu se numără printre preferatele sale, ceea ce contravine un pic gustului comun, care ţine la loc de cinste această lucrare).

Sunt multe de spus, dar e imposibil de povestit într-o postare de blog o carte atât de bogată în teme şi idei. Păcat de tirajul nesemnificativ şi de difuzarea catastrofală, care nu permit nici măcar puţinilor iubitori ai muzicii lui Mahler din ţara noastră să se bucure de ea. E nefericită şi lipsa totală de interes a redactorului (nemenţionat, probabil din jenă, nicăieri), care a permis apariţia cărţii cu un număr imens de greşeli şi inconsecvenţe de editare. Ar fi amuzant dacă n-ar fi trist, dar lucrarea din 1964 a lui George Bălan, amintită la începutul acestui text şi citată (corect) şi în conversaţiile cu Aurel Stroe, e atribuită în bibliografie lui... Theodor Bălan, un alt muzicolog, autor şi el de biografii de compozitori. Nu mai dau exemple, căci sunt mai deprimante decât pretind unii că ar fi simfoniile lui Mahler. 

Pentru cei interesaţi, două lucrări de referinţă despre Gustav Mahler, Gustav Mahler: The Symphonies de Constantin Floros şi monumentala serie de patru volume scrise de Henri-Louis de la Grange. Pe 18 mai anul acesta s-au împlinit 100 de ani de la moartea lui Mahler. 

23 septembrie 2011

V. Kaverin – Trei poveşti cu mistere

3 comments

Nu ştiu care e situaţia în Rusia post-sovietică, dar probabil la noi cei mai mulţi dintre cei care l-au citit pe longevivul Veniamin Kaverin (1902-1989) bat binişor spre vârsta a treia. E vorba mai ales de cei care au parcurs cu nesaţ, copii sau adolescenţi fiind, aventurile exploratorilor polari din Doi căpitani, roman care i-a adus autorului o popularitate uluitoare, başca ditamai Premiul Stalin în 1946 şi care a apărut şi la noi în numeroase ediţii în anii ’50-’60. Ca să-i facem dreptate postumă autorului ar trebui să spunem că scrierile lui s-au numărat printre cele mai puţin afectate de servituţile ideologice ale epocii, ba chiar şi că prozatorul a adoptat în deceniile 6 şi 7 ale secolului trecut atitudini destul de curajoase, în sprijinul unor confraţi persecutaţi de regim.

Trei poveşti cu mistere (Editura Tineretului, 1965) e un grupaj de trei basme moderne ca ambianţă, dar populate de eroi destul de amestecaţi, personaje pe tipic realist şi apariţii supranaturale, cu evidente valenţe educative, dar scrise cu suficient de multă prospeţime pentru a nu le face antipatice ca efect al dăscălelii. Clepsidra e povestea unui pedagog poreclit Barbă care, pentru că a fost în copilărie obraznic cu Zâna Bunei-cuviinţe şi a Punctualităţii, a fost preschimbat de aceasta în respectivul obiect. E vorba de o transformare mai degrabă psihică decât somatică, deoarece omul nu-şi schimbă înfățișarea, dar dobândeşte trăsături ciclotimice (amabil şi binedispus dimineaţa, ursuz şi violent după-amiaza) şi e silit să-şi înceapă zilele stând cu capul în jos pentru a reporni ciclul. Trista poveste a lui Barbă trezeşte simpatia a doi copii, Tania şi Petka, iar cea dintâi e gata să renunţe la obiceiul de a se admira în oglindă pentru a o convinge pe zână să-l ierte pe condamnat.

Prin prezenţa ca personaje principale a Taniei şi a lui Petka, Mai mulţi oameni buni şi un invidios e un fel de sequel la prima poveste. În centrul acţiunii se află lupta dintre bine şi rău, cel din urmă reprezentat de Marele invidios, un om care nu putea înghiţi reuşitele altora şi... restul lumii, adică oamenii cumsecade. Zabotkin, tatăl Taniei, un pictor cunoscut, trage să moară de o boală de inimă, iar fiica lui încearcă sa-i facă rost de un medicament miraculos, singurul care îl poate salva, preparat de Doftorul-spiţer de la farmacia „Globurile albastre”. Lucrurile se complică însă foarte rău, pentru că pictorul Zabotkin l-a învins în copilărie pe Marele invidios într-o competiţie de scufundări, iar ca adult e un artist de succes, ambele fapte de natură să întreţină pizma nestinsă a acestuia. Dacă adăugăm la toate astea darul pe care îl avea Marele invidios să transforme oamenii în tot felul de obiecte şi animale, e limpede că cei buni au un adversar redutabil. Pe Tania invidiosul o preschimbă într-o coţofană, dar fetiţa nu se dă bătută şi, ajutată de tot felul de alte personaje pozitive, reuşeşte să asigure poveştii happy end-ul aşteptat, iar invidiosul plesneşte (literalmente) de necaz.

Ultima bucată, Despre Mitea şi Maşa, despre Hornarul vesel şi despre meşterul Mâini de aur e un fel de Vrăjitorul din Oz întors pe dos. Spre deosebire de vrăjitorul lui Baum, care e un escroc inofensiv şi bonom, gata, la o adică, să facă vrăji în folosul lumii, cel al lui Kaverin (Vrăjitorul cel Fără de Moarte) are 1000 de fraţi şi stăpâneşte autoritar într-o ţară cafenie, în care aripile păsărilor au fost tăiate, poliţia face raiduri de intimidare, iar locuitorii sunt siliţi să strige „Trăiască vrăjitorul!” după fiecare replică. Murindu-i fiica, Vrăjitorul cel Fără de Moarte îşi trimite fraţii prin lume să-i găsească o înlocuitoare, iar cel mai mic (dar şi mai rău) dintre fraţi i-o aduce pe Maşa, o fetiţă din Leningrad, foarte asemănătoare cu răposata. Pornit în căutarea Maşei (care e ţinută într-o celulă de închisoare păzită de trei dulăi fioroşi), Mitea va reuşi s-o salveze, ajutat fiind de doi locuitori ai ţării vrăjitorului, Hornarul vesel şi meşterul Mâini de aur. Cei trei îi vor veni de hac tiranului, o vor elibera, desigur, pe prizonieră şi odată cu ea, întregul popor.

Poveştile lui Kaverin sunt scrise cu vervă şi un umor care aminteşte câteodată, oricât de surprinzător le-ar părea unora, de cel practicat de Ilf şi Petrov:

Dactilografa Trustului spaţiilor verzi stătea lângă fereastră, când, deodată, bang! – un inel de aur sparse geamul şi se rostogoli sub pat. Era inelul pe care dactilografa îl pierduse, sau credea că îl pierduse, cu două decenii în urmă, în ziua nunţii sale.
Dentistul Teatrului de păpuşi se trezi noaptea şi simţi că i-e sete. Ridicându-se, văzu în carafa cu apă toţi dinţii de aur care îi dispăruseră din cabinet de-a lungul carierei sale.
Directorul Magazinului de halate de baie se întoarse din concediu şi găsi pe birou ochelarii cu ramă de aur care îi fuseseră furaţi când încă nu era director al Magazinului de halate de baie.
                (Mai mulţi oameni buni şi un invidios)
 
Concesiile făcute ideologiei dominante sunt nesemnificative. Stilul e firesc, nu există adresări oficiale, prezenţa instituţiilor şi realităţilor sovietice a minimă. Încărcătura etică şi maniheismul nu trebuie să ni se pară supărătoare, căci e vorba de poveşti educative. Ba chiar s-ar putea găsi analişti mai perspicace care să găsească în basmele lui Kaverin (mai ales în cel de al treilea, cu vrăjitorul cel rău şi ţara lui) aluzii la conducătorii sovietici şi la URSS, dar din păcate nu-l mai poate întreba nimeni pe autor dacă a avut şi asemenea intenţii.

21 septembrie 2011

☺☺Tracy Chevalier – Doamna şi licornul

17 comments
Mai rar așa o peltea. Nu e vorba de alimentul omonim, care e cât se poate de onorabil, ci de romanul Doamna și licornul de Tracy Chevalier (Polirom, 2005). E o poveste pentru cuconetul de ambele sexe (!) cu pretenţii intelectuale și ceva ifose artistico-literare, care a trecut de la cǎrţile cu coperte lucioase ale Sandrei Brown din anii '90 la un nivel cultural mai înalt, alimentat cu producţii precum cea de faţǎ.  

Roman pseudo-istoric (în sensul cǎ nu-și propune sǎ re-creeze personaje sau evenimente atestate, ci doar atmosfera și aparenţa unei epoci), Doamna și licornul se învârte în jurul realizǎrii, între 1490 și 1492, a unei suite de cinci tapiserii ţesute la Bruxelles reprezentând simţurile, la care se adaugǎ încă una, oarecum enigmaticǎ, ce poartǎ înscrisă deviza „à mon seul désir” (cine are chef sǎ le vadǎ sǎ intre aici). Reprezentǎri alegorice, fiecare tapiserie înfǎţișeazǎ o scenǎ cu apariţii mitice, din rândul cǎrora se detașeazǎ o femeie și un inorog.

Cam asta e realitatea istoricǎ de la care pleacǎ Tracy Chevalier și pe care se apucǎ cu râvnǎ sǎ o populeze cu personaje de epocǎ. Protagonistul poveștii este Nicolas des Innocents, pictorul parizian pe baza desenelor cǎruia se ţes tapiseriile, un bǎrbat trecut ușor de prima tinereţe, arogant și afemeiat, un macho medieval care nu prea iartǎ o femeie care are ghinionul sǎ-l tenteze. I se potrivește destul de bine inventarul pe care i-l face Leporello lui Don Giovanni în opera lui Mozart, atâta cǎ Nicolas își cunoaște destul de bine lungul nasului și nu prea îndrǎznește sǎ se apropie de doamnele din nobilime: 

V'han fra queste contadine,
Cameriere, cittadine,
V'han contesse, baronesse,
Marchesane, principesse.
E v'han donne d'ogni grado,
D'ogni forma, d'ogni età.

Nicolas primește de la Jean Le Viste, un nobil de extracţie recentǎ, însǎ foarte influent la curte, o comandǎ pentru niște tapiserii care urmau sǎ-i împodobeascǎ sala mare a locuinţei și, dupǎ ceva pertractǎri cu privire la subiect, se ajunge la seria de reprezentǎri de care aminteam. Le Viste are trei fete, iar cea mai mare, Claude, îi picǎ cu tronc artistului, care nu reușește însǎ decât o pipǎialǎ pe sub mese, ce rǎspunde destul de bine erotismului incipient al fetei. Iatǎ cum își relateazǎ aceasta trǎirile:

Sfârcurile mi se frecau de cămăşuţă, m-am trântit pe pat şi mi-am îndesat o pernă între picioare, tânjind după un răspuns la întrebarea trupului meu. [...] El se gândea la mine aşa cum mă gândeam şi eu la el. Sânii îmi palpitau. Mon seul désir. Toate gândurile mele adăugaseră amănunte referitoare la el – lărgimea umerilor, buclele lui mângâindu-i gâtul, dosul lui ca două cireşe şi linia fină a călcâielor lui. [...] Sunetul vocii lui sigure a mers direct la fecioria mea, de parcă m-ar fi pipăit acolo.

Aceastǎ mostrǎ de text ar trebui sǎ fie edificatoare în privinţa caracterului kitsch al romanului, dar dacǎ tot ne-am apucat, sǎ mergem mai departe pe ogorul pedagogic literar. Acţiunea se împarte, din punct de vedere geografic, în douǎ, între Paris şi Bruxelles, cǎci dupǎ desenele lui Nicolas trebuie realizate tapiseriile propriu-zise, treabǎ care se face la Bruxelles în atelierul lui Georges de la Chapelle. Vizitele lui Nicolas sunt tot atâtea tentative de seducţie exercitate asupra fiicei lui Georges, Aliénor, care e oarbǎ din naștere, însǎ nu insensibilǎ la avansurile francezului. Acesta o lasǎ gravidǎ, performanţǎ care îi mai reușise cel puţin o datǎ, cu servitoarea lui Claude, Marie-Céleste. Când nu ne prezintǎ performanţele taurului comunal, Tracy Chevalier ne propune relatǎri ale întâmplǎrilor care însoţesc realizarea tapiseriilor, împǎnate cu franţuzisme, desigur pentru autenticitate, și cu reflecţii profunde despre iubire, senzualitate și datorie, despre femei și bărbați. Aceștia din urmǎ ies destul de șifonaţi - Nicolas des Innocents numai inocent nu e, Jean le Viste e autoritar și ursuz, Georges de la Chapelle e un cap de familie rigid și obtuz. Onoarea sexului tare e salvatǎ de un anume Philippe de la Tour, bun ca pâinea caldǎ, timid și îndrǎgostit platonic de Aliénor, care o ia de soţie pentru a o feri de rușinea de a avea un copil din flori sau de a se mǎrita cu respingǎtorul Jacques Le Boeuf, cel care preparǎ culoarea albastrǎ pentru vopsitul lânii.

Doamna și licornul oferǎ un material bogat amatorilor de hârjoneli erotice sau, pe un plan ce se vrea mai elevat, celor care iubesc grilele de lecturǎ orientate spre relaţiile dintre sexe sau spre hermeneutica de mall, însǎ mai puţine satisfacţii amatorilor de literaturǎ de calitate. Tezismul supǎrǎtor, dulcegǎriile peste care dai la tot pasul, dorinţa autoarei de a face dreptate cu tot dinadinsul (Nicolas e pedepsit fiind obligat sǎ se insoare cu Béatrice, doamna de companie a soţiei lui Le Viste), lipsa de consistenţǎ a multor personaje, abandonate pe spaţii mari, spre a fi regǎsite, artificial, când e nevoie de ele, toate acestea fac din romanul lui Tracy Chevalier o lecturǎ foarte îndepǎrtatǎ de așteptǎrile cititorului pretenţios.

Fact checking
La neajunsurile pe care le-am pomenit se adaugǎ și traducerea neinspiratǎ a Fragǎi Cusin.
  • De la bun început, echivalarea englezescului unicorn cu franţuzismul licorn e deplasatǎ și nefireascǎ, cu atât mai mult cu cât avem în română un cuvânt neaoș mai potrivit cu atmosfera istoricǎ, anume inorog. În plus, într-un loc autoarea (cotropitǎ de dorinţa de a face paradǎ de conexiuni culturale, dar asta e o altǎ poveste) pomenește de apariţiile biblice, în Deuteronom sau în Cartea lui Iov, ale respectivului animal mitologic. Desigur, e de prisos sǎ spunem cǎ în niciuna din versiunile românești ale Bibliei nu se folosește termenul de licorn, ci, cel mult, de inorog (nu intru aici in dispute filologice: existǎ autori care susţin cǎ nici mǎcar nu e vorba de inorog, ci de un taur). Tot pe filierǎ biblică, e mult mai firesc sǎ traduci englezescul Epiphany prin Boboteazǎ, nu prin furculisionul pretenţios Epifanie, cu atât mai mult cu cât te situezi cu acţiunea la sfârșitul secolului al XV-lea.
  • Nu mai dau citate pentru a ilustra opintelile stilistice ale traducǎtoarei. Uneori ea scoate din burtǎ niște termeni de-a dreptul delicioși, cum ar fi catarg de mai pentru maypole. Dacǎ și-ar fi dat un pic silinţa, ar fi constatat cǎ avem în românǎ un termen consacrat, anume stâlp de arminden(i) și n-ar mai fi trebuit sǎ o dea pe dupǎ... catarg.

19 septembrie 2011

☺☺☺ Adam Burakowski – Dictatura lui Nicolae Ceauşescu (1965-1989). Geniul Carpaţilor

11 comments

Am început citirea cărţii istoricului polonez Adam Burakowski, Dictatura lui Nicolae Ceauşescu (1965-1989). Geniul Carpaţilor (Polirom, 2011) cu gândul că de multe ori autorii străini au meritul de a surprinde cu mai multă obiectivitate aspecte pe care ai noştri le trec cu vederea din inerţie, patriotism prost înţeles sau pur şi simplu pentru că nu au acces la documente din arhive străine. E adevărat şi că nici arhivele din ţară nu sunt foarte prietenoase cu cercetătorii comunismului, cu toată propaganda oficială cotrocenistă. Subiectul domniei lui Ceauşescu rămâne aşadar unul vast şi încă nedeplin elucidat. În postarea de azi nu-mi propun o prezentare a lucrării lui Burakowski (volumul masiv e foarte bogat în informaţie), ci o simplă evidenţiere a unor aspecte care, cred eu, o deosebesc de alte lucrări pe tema respectivă.

Mai întâi e de amintit că una din sursele folosite în mod copios de istoric e reprezentată de notele secrete întocmite de Ambasada Poloniei la Bucureşti. Să nu creadă cineva că e vorba de rapoarte de circumstanţă, redactate în limbajul stereotip al internaţionalismului proletar. Dimpotrivă, cititorul are surpriza să constate că diplomaţii polonezi de la Bucureşti trimiteau rapoarte în care analizau cu răceală şi profesionalism evoluţiile de la Bucureşti, reacţiile populaţiei la diferite evenimente şi adâncirea crizei economice, mai ales după 1980. Reflectarea activităţii regimului Ceauşescu în ţările așa-numite frăţeşti ar putea nu doar să rezerve surprize, ci şi să contribuie la completarea unui tablou care are încă destule lacune.

O a doua dimensiune care merită amintită aici e cea a dialecticii sinuoase a raportului între liberalizare şi dogmatism în România păstorită de Nicolae Ceauşescu. Cei mai mulţi cercetători disting în periodizarea epocii Ceauşescu o primă etapă, care s-ar întinde de la preluarea puterii (1965) până în 1971, anul vizitelor în China şi Coreea de Nord şi al tezelor de la Mangalia, care ar fi marcat sfârşitul dezgheţului. Adam Burakowski are o viziune ceva mai sceptică şi vede începutul perioadei dogmatice încă din 1968. La prima vedere, e o opinie surprinzătoare. Pentru Ceauşescu momentul august 1968, cu celebrul discurs din Piaţa Palatului în care condamna invadarea Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la Varşovia, fusese unul de apogeu al popularităţii. Vântul naţionalist, ghidat, e drept, cu dibăcie de sus, umfla pânzele corăbiei tânărului şef de stat, iar Partidul Comunist se confrunta cu un aflux neobişnuit de cereri de înscriere.

Se pare însă că pe Ceauşescu l-a speriat propriul succes, care risca să deterioreze în mod periculos (şi inutil pentru el) relaţiile cu URSS, aşa că imediat după cuvântarea belicoasă şi aducătoare de popularitate internă el şi-a concentrat eforturile pentru a reduce fricţiunile cu sovieticii. În paralel, el ar fi avut în vedere măsuri de atenuare a timidului dezgheţ de la Bucureşti – populaţiei avea să i se dea de înţeles că trebuie să strângă cureaua, că de nu, ruşii ne mănâncă etc. E o manifestare a aşa-numitului sindrom de auto-ocupaţie despre care vorbeşte şi Sorin Alexandrescu (detalii aici). Că situaţia începuse să se deterioreze (dar şi că prea multă libertate putea deveni periculoasă pentru regim) o dovedesc mişcările studențești de la sfârşitul lui 1968, despre care se ştie încă destul de puţin. Adam Burakowski arată că aceste proteste au luat regimul prin surprindere şi au fost reprimate cu oarecare blândeţe, dar nu pentru că Ceauşescu ar fi fost un adept al moderaţiei, ci pur şi simplu pentru că i se raportase foarte târziu. Înştiinţat asupra situaţiei, el ar fi regretat lipsa unei reacţii mai energice şi şi-ar fi consolidat intenţiile de a pune capăt liberalizării. Anul 1971 nu ar fi reprezentat decât instituţionalizarea revenirii la îngheţul ideologic anterior, iar vizitele în Asia, fără a constitui factorul declanşator, ar fi contribuit la cristalizarea unui plan deja conturat. Discuţia, argumentată cu documente, merită luată în seamă.

O ultimă dimensiune pe care o amintesc aici e aşa-zisa echipă a conducătorului. Autorul porneşte de la conceptul conturat de polonezul Aleksandr Hertz încă din 1937 şi care, avându-i ca exemple pe Hitler, Mussolini şi Stalin, reprezintă „schema guvernării dictatoriale a unui partid sau a unei ţări”. Adam Burakowski ne prezintă evoluţia echipei lui Nicolae Ceauşescu între 1965 şi 1989 şi descrie dinamica acesteia. Sunt pagini care merită tot interesul cititorului, însă nu numai al celui pasionat de istorie, ci şi al celui care încearcă să vadă în ce măsură faptele trecutului se repetă – mutatis mutandis – în România zilelor noastre. O comparaţie între modul în care doi dictatori (N. Ceauşescu şi T. Băsescu) îşi construiesc echipa s-ar putea dovedi foarte instructivă. Ambii conducători s-au dovedit pe parcursul carierei lor politice nu numai lipsiţi de scrupule, ci şi afectaţi de puternice complexe de inferioritate faţă de colaboratorii înzestraţi cu gândire independentă şi cărora le-a plăcut cartea. Istoricul polonez nu face, desigur, o asemenea comparaţie, dar pune destul material la dispoziţia cititorului român pentru a i-o sugera.

      Fact checking
  • Nu mai miră demult pe nimeni treaba de mântuială pe care o face adesea Polirom când e vorba de redactare. şi Dictatura lui Nicolae Ceauşescu... abundă în greşeli de tot felul şi câteodată te izbeşte şi câte o exprimare negramaticală de toată frumuseţea, cum ar fi splendoarea de la pagina 224: acest eveniment [greva minerilor din 1977] n-a beneficiat până acum (jumătatea anului 2022) de o analiză exhaustivă care să lămurească toate neclarităţile. Culmea neglijenţei e atinsă probabil la pagina 253, unde scrie că în 1977 numărul membrilor PCR ajunsese la... 2.750, „ceea ce reprezenta aproximativ 27% din populaţia activă a ţării”.
  • În perioada interbelică, Partidul Comunist din România a fost condus la un moment dat de Alexandru ştefanski-Gorn, activist de origine poloneză, numit de Moscova. Numele acestuia apare în text ca ştefanski-Gorun, după care e reluat în indexul de nume sub aceeaşi formă, dovadă că cineva (autorul, dar mai probabil editorul, care n-a prea pus mâna pe cartea de istorie) a fost cuprins de un acces de hipercorectitudine.
  • Gheorghe Apostol, înalt activist comunist şi rival al lui Ceauşescu la funcţia supremă în partid la moartea lui Gheorghiu-Dej, a fost treptat marginalizat după ce a pierdut lupta pentru putere. Lovitura de graţie a constituit-o şantajarea sa cu nişte înregistrări compromiţătoare (cam cum se procedează şi azi la Cotroceni). Dintr-o greşeală, anul în care se petrec aceste evenimente este indicat ca fiind 1976. În realitate, în 1976 Apostol fusese demult trimis ca diplomat în America de Sud, pentru a fi departe de centrul puterii. Detaliu amuzant: deşi asupra lui s-au exercitat mari presiuni (la un moment dat a suferit şi un accident de automobil, care i-ar fi fost înscenat), Gheorghe Apostol s-a dovedit a fi cel mai longeviv reprezentant al vechii gărzi dejiste. A murit în 2010, la 97 de ani.
  • Pour la bonne bouche, încă o perlă din bogata zestre a cărţii. Într-un capitol care joacă rolul unei încheieri sunt prezentate evenimentele care au urmat căderii lui Nicolae Ceauşescu. După cum se ştie, anii '90 au fost martorii unei puternice mişcări de opoziţie faţă de Ion Iliescu, mişcare intensificată de sentimentul dezamăgirii provocat de ritmul lent şi ezitant al schimbărilor. Una din lozincile populare în epocă ar fi fost „Iliescu pentru noi/Ceauşescu număr doi!”. Te şi întrebi de unde această exprimare, care numai românească nu e (evident, se striga „Iliescu pentru noi/Este Ceauşescu doi!”). Vina e, probabil, a traducătorului/editorului, care au dat dovadă (şi aici) de un amatorism desăvârşit.

16 septembrie 2011

Muzică şi decădere în Casa Buddenbrook

3 comments

Cititorul care se apucă de Casa Buddenbrook şi o abandonează, din lipsă de rezonanţă cu textul, pe la jumătate, poate rămâne cu senzaţia că în prima sa carte Thomas Mann nu e interesat de muzică. Nimic mai greşit, dar referinţele muzicale îşi fac apariţia mai spre sfârşit, pe măsură ce se accentuează declinul marii familii din Lübeck. Burghezi serioşi şi aplicaţi, negustorii din oraşul hanseatic nu se dădeau în vânt după muzică. Thomas, ultimul şef al casei, nu trece de nivelul primar al ascultării, iar la festivităţile din impunătoarea vilă a familiei prilejuite de aniversarea unui secol de activitate a firmei programul e pedestru, căci „prima bucată e coralul Cu toţii Domnului să-i mulţumiţi, după care urmează imediat o parafrază a Frumoasei Elena de Offenbach, urmată la rândul ei de un potpuriu de cântece populare...” Fratele lui Thomas, Christian, e mult mai înclinat spre cele artistice şi e mare iubitor de teatru, dar e un individ slab, ipohondru, risipitor şi neserios.

Marii melomani ai familiei sunt Gerda, enigmatica soţie a lui Thomas, şi Hanno, fiul acestora, ultimul Buddenbrook pe linie masculină. În ochii Gerdei, ni se spune odată, „lucea acea lumină enigmatică pe care, de obicei, o aprindea muzica”. Gerda e o violonistă excepţională. Ea cântă împreună cu tatăl ei, negustorul Arnoldsen din Amsterdam, iar faptul că face muzică împreună cu sublocotenentul von Throta îl aduce pe soţul ei în pragul unei scene de gelozie. Ultima doamnă Buddenbrook interpretează cu plăcere Bach (Concertul în sol minor), Haydn sau Beethoven (Sonata op. 24, aşa-numita Sonată a primăverii), dar altminteri are gusturi progresiste şi admiră muzica lui Wagner. De aici se nasc discuţii aprinse cu organistul Pfühl, profesorul de muzică al lui Hanno şi somitate muzicală locală, care priveşte cu dezgust Tristan und Isolde, dar se înmoaie la insistenţele Gerdei şi ajunge chiar să aprecieze oarecum Die Meistersinger von Nürnberg. Iată ultima parte a Sonatei op. 24, în interpretarea legendară Oistrah-Oborin:


Copil bolnăvicios şi excesiv de sensibil, Hanno seamănă mai mult cu unchiul Christian decât cu tatăl sau bunicul lui. Singura activitate care îi face plăcere e muzica. Se loveşte însă de obtuzitatea tatălui, care ar vrea să-l vadă prins în ocupaţii cu mai mare potenţial lucrativ. Hanno, care dovedea talent componistic, va ajunge să cânte, „dar numai în gând, fiindcă orice zgomot era interzis”. Neglijează şcoala şi într-una din zile se duce cu lecţiile neînvăţate pentru că fusese în ajun la o reprezentaţie cu Lohengrin. De altfel, va muri de tifos la vârsta adolescenţei. Detaliu poate nu întâmplător, la un moment dat Hanno e suprins de Ida Jungmann, guvernanta lui, recitând o poezie din cunoscutul ciclu popular Des Knaben Wunderhorn, pe care o avea în manualul şcolar. În 1901, anul în care Thomas Mann termină Casa Buddenbrook, Mahler fixează în formă definitivă compoziţiile bazate pe textul aceluiaşi ciclu de versuri. 
***
Tânărul Mann ne dezvăluie în primul său roman mai degrabă latura dionisiacă a muzicii decât dimensiunea ei apolinică. Pentru o familie aşezată, pentru care respectabilitatea, solvabilitatea în afaceri şi predictibilitatea de mecanism a existenţei sunt norme sacre, muzica reprezintă un semn alarmant de declin şi boală. 

Poza, diferită de cea canonică, îl înfăţişează pe Thomas Mann cam în epoca în care scria Casa Buddenbrook (adică pe la 26 de ani).

14 septembrie 2011

☺☺☺ Dumitru Crudu – Măcel în Georgia

0 comments

În romanele lui Dumas, cei trei muschetari erau patru, dar în Măcel în Georgia de Dumitru Crudu (Polirom, 2008) ei sunt trei, chiar dacă sunt moldoveni. Li se zice Angelo, Enrico şi Che Guevara şi sunt nişte tineri din Chişinău care se luptă de zor cu stăpânirea sovietică, într-un timp situat vag în ultimii ani de existenţă ai URSS. şi luptă, şi dă-i, şi dă-i, şi luptă, vorba lui Agamiţă Dandanache, cu demonstraţii şi greve ale foamei, cu ciocniri cu miliţia şi proteste, până când lumea n-a putut să-i mai încapă, vorba altui clasic, de-au ajuns băieţii tocmai până la Tbilisi, unde georgienii se străduiau şi ei, prin mişcări similare, să-şi cucerească independenţa. Ar fi un aproape un caz de export de revoluţie similar cu cel practicat de chiar Uniunea Sovietică în anii ei de glorie.

Cei trei băieţi au şi o muză, pe fiica lui Nicolai Ivanovici Poţu, „unul dintre cei mai cunoscuţi romancieri moldoveni sovietici contemporani”, comunist convins. Pe fata asta, ne explică o voce auctorială, „o chema Georgiana şi tare-i mai plăcea să se fută pe rupte, dar numai în timpul mitingurilor sau al demonstraţiilor”. Într-o epocă agitată, saturată de proteste, Georgiana avea o viaţă sexuală foarte plină, dar din nurii ei se înfruptau numai Enrico şi Che Guevara (plus Veniamin, un actor din Chişinău), căci Angelo, singurul care o iubea, se manifesta exclusiv platonic şi suferea în tăcere. Atunci când nu luptau pentru independenţă, oamenii noştri aveau desigur ocupaţii artistice, scriau versuri şi participau la beţii de pomină. De altfel, consumul de alcool, acest stereotip omniprezent în literatura sovietică şi a fostelor republici, umple şi în romanul acesta multe pagini.

Angelo, Enrico şi Che Guevara se bucură, ca personaje principale, de cea mai mare parte a atenţiei autorului, iar vocile lor istorisesc pe rând evenimentele de interes. Alături de ei romancierul introduce o faună pestriță formată din numeroase figuri conturate mai sumar, multe din ele memorabile prin portretistica grotescă. L-am pomenit deja pe Poţu, tatăl Georgianei. Alături de acesta e demn de menţionat Efim Iosifici Melnic, profesor de teoria literaturii, stâlp al ideologiei oficiale şi apărător dogmatic al artei sovietice, exeget al scriitorului proletcultist Samson şleahu, dar care e gata să sară în apărarea studenţilor acuzaţi de fapte mai puţin ortodoxe sau organizează orgii sexuale la domiciliu. O apariţie stranie şi anacronică e Valentina Ivanovna Brovkina, portăreasă de cămin studenţesc, fostă asistentă medicală într-o unitate de grăniceri la frontiera cu China, prototip al femeii sovietice cazone. Vladimir, tânărul dezertor din armata sovietică ce se ascunde sub masca unui student la matematici face obiectul vigilenţei acestei foste amazoane roşii.

Dumitru Crudu scrie într-un stil incisiv şi sarcastic, care evidenţiază derizoriul în care cad marile idei la nivelul individului redus la condiţia de soldat în tranşeele unui război care devine din ce în ce mai mult o formă fără conţinut:

O cioară ciuruită îl pocni pe Angelo în moalele capului, împroşcându-l cu un lichid roşu care îi aminti de soarta altei ciori ucise într-un parc din Chişinău, unde făcuse, de asemenea, greva foamei cu vreo doi ani în urmă, protestând contra politicii antinaţionale promovate de Partidul Comunist. „O, cât de asemănătoare erau destinele celor două ciori, din Chişinău şi Tbilisi, amândouă împuşcate de militarii sovietici decişi să-i îngenuncheze pe toţi cei care croncăneau contra Uniunii Sovietice”, se gândi Angelo, dar acest adagiu de neuitat îi fu alungat din minte de vocile fioroase ale militarilor.

Intenţii satirice va fi avut romancierul şi atunci când a introdus în carte figuri din lumea literară. Nu e deloc exclus să avem parte într-o anumită măsură de un roman cu cheie, deşi câteodată (vezi, de pildă, cazul poetului Ion Vatamanu, autor de texte unioniste şi patriotice) se pare că autorul a renunțat la orice măşti aplicate pe figura eroilor săi. Pentru elucidarea unor asemenea cazuri cititorul trebuie să cunoască destul de bine realităţile din Republica Moldova, iar dacă nu are asemenea cunoştinţe, ghinionul lui (sau al literaturii lui Dumitru Crudu, decideţi dumneavoastră).

Măcel în Georgia se citeşte cu interes (mai puţin, poate, pasajele ancorate prea adânc în problematica locală moldovenească) şi probează, în ciuda câtorva locuri comune, uşurinţa cu care scriitorul creează personaje bine individualizate. şi, nu în ultimul rând, cartea îţi lasă sentimentul reconfortant de a citi literatură în limba română fără ca prin aceasta ea să aparţină neapărat literaturii române.

12 septembrie 2011

☺☺☺☺☺ johanes von tepl - plugarul şi moartea

1 comments
guest post de dragos c - chestii livreşti

cartea aceasta este cea mai frumoasă carte pe care am citit-o despre moarte, urmată probabil de moartea lui ivan ilici a lui tolstoi şi povestea lui naciketas din katha upanişad.

durere şi adevăr

profund îndurerat de moartea tinerei sale neveste, un plugar modest se ia la harţă cu Moartea, pe care o blestemă şi o afuriseşte. orecum, Moartea îl înţelege, însă ce poate să facă este să-i explice de ce s-a întâmplat aşa.

şi astfel începe un dialog între emoţia omului cuprins de patima răzbunării şi raţiunea rece a Morţii: socoteală îţi vom da ca să poţi înţelege. fapta noastră este dreaptă. (p.18)

pe câteva zeci de pagini, ţi se moaie sufletul citind lamentaţiile văduvului:

m-ai dezvăţat de dragoste şi m-ai învăţat la durere. Cât aş fi eu de mărginit şi oricât de puţină înţelepciune am cules de la oameni luminaţi şi bogaţi în gânduri, eu una ştiu: că eşti rtâlharul cinstei mele, hoţul bucuriei mele, că mi-ai jeguit zilele senine şi mi-ai sfărâmat toate desfătările. La ce să mă mai bucur acum? unde să caut mângâiere? unde să caut adăpost? ce loc mai pot afla, să mă mântuiască? de unde să iau sfat întăritor? ce s-a dus, s-a dus! toată bucuria mea s-a stins înainte de vreme; prea de timpuriu a zburat. mult prea devreme te-ai grăbit să o zmulgi pe credincioasa, pe iubitoarea, când fără milă ai făcut din mine un văduv şi din copiii mei, orfani. jalnic, singur şi nemângâiat rămân. (p.40-41)

şi tot pe câteva zeci de pagini, te înfurie explicaţiile logice, de necombătut ale Morţii. mai ales, ironiile muşcătoare adresate omului nenorocit:

noi suntem Doamna Moarte, unealta Domnului, meşteşugar destoinic în ale cositului. coasa mea îşi vede de drum. nu ai dreptate să plângi tinrereţea femeii tale. din clipa în care se naşte, omul este destul de bătrân ca să moară. (p.60) tu eşti cu adevărat un măgar deştept. (p.55)

una dintre paginile originale ale manuscrisului original

nu continui cu citatele Morţii, ca să nu vă înfurii. însă pe undeva, oricâtă simpatie i-am acorda omului, ceva ascuns din vorbele Morţii ne spune că dreptatea e de partea ei. nemulţumirea sau nemulţumirea nu ţin de cele văzute, ci de cât cutează mintea. (p.64) mai ales că Moartea îl învaţă şi cum să scape de durere. dar nu vă spun...

după care, la final, intră însuşi Dumnezeu, cu concluzia, dar şi ca arbitru al acestui divan tragic:
cearta voastră nu este fără de temei. de aceea ţie, care faci plângere, cinste ţi se cuvine! moarte, ţie, victorie! fiecare este dator viaţa s-o dea morţii, trupul, pământului şi sufletul, nouă. (p.97)

de ce e această cărticică o capodoperă? 
pentru că, pe câteva pagini, reuşeşte să cuprindă problema poate cea mai aprigă a vieţii unui om - relaţia sa cu moartea cuiva drag. şi nu, să nu vă gândiţi că e o carte religioasă, sau una filozofică. ci o carte profund umană, adică profund tulburătoare.

fact checking
autorul de origine cehă a scris cartea în 1401 şi a publicat-o 50 de ani mai târziu. cartea e a fost scrisă în germana medievală şi e cunoscută sub titlul de plugarul din boemia. potrivit unui mit, dinastia regală a boemiei a fost întemeiată de un plugar.


johannes von tepl, plugarul şi moartea (der ackermann aus böhmen), editura humanitas, bucureşti, 1997, traducere de marin tarangul şi emmerich schäffer 
cartea poate fi găsită sub formă de audio-book, în lectura lui andrei pleşu, aici

PS Acest text deschide seria de guest post-uri realizată în colaborare cu blogul chestii livreşti. Contribuţia mea va putea fi citită acolo. 

9 septembrie 2011

Să moară duşmanii mei... sau Hanslick şi adversarii lui muzicali

1 comments

Pentru compozitorii europeni ai ultimelor decenii din secolul XIX, mai cu seamă cei din ţările de limbă germană, numele lui Eduard Hanslick (1825-1904) era în bună măsură sinonim cu autoritatea critică supremă. Profesor la Universitatea din Viena, estetician, autor al unui influent tratat despre frumosul muzical, Hanslick fusese proclamat de unul din biografii săi „Dalai Lama al muzicii” şi milita pentru un fel de clasicizare a valorilor, trecând drept un spirit conservator şi academic. E limpede acum de ce, compozitor fiind, era ultimul om pe care să ţi-l doreşti adversar.

Wagner intră în conflict cu Hanslick încă de pe la 1860, mai întâi pe teme pur teoretice – în vreme ce Hanslick proclama opoziţia ireductibilă dintre formă şi sentiment în muzică, autorul Tetralogiei le contopea într-o fuziune foarte personală şi îndepărtată de canoane. Muzica lui Wagner ar fi fost, în ochii adepţilor teoreticianului vienez, o formă de artă coruptă, degenerată, în fine, chiar periculoasă. Wagner, care nu ştia multe când era vorba să dea o ripostă, reacţionează atacându-l deschis pe Hanslick în celebrul eseu Das Judentum in der Musik („Iudaismul în muzică”), căci mama profesorului vienez era de origine evreiască, lucru pe care acesta ar fi refuzat să-l recunoască etc. Antipatia lui Wagner îmbracă şi o haină să-i zicem artistică. În Die Meistersinger von Nürnberg unul din membrii juriului care îl evaluează pe Walther von Stolzing, candidat la mâna Evei Pogner, este notarul Sixtus Beckmesser, individ obtuz şi lipsit de sensibilitate, în care toată lumea l-a identificat de îndată pe Hanslick. Se relatează că, participând la o lectură a operei la Viena, Hanslick s-ar fi recunoscut în personaj şi, vexat, ar fi părăsit de îndată casa unde avea loc evenimentul.

Hanslick nu s-a aflat în relaţii bune nici cu Bruckner. Nu e deloc un fapt surprinzător, căci simfonistul austriac, mare admirator al lui Wagner, mergea uneori atât de departe încât prelua teme întregi din operele maestrului, ba chiar i-a dedicat acestuia una din simfonii (a treia). Uneori ostilitatea îmbrăca forme acute. La prima audiţie a Simfoniei a VIII-a, Hanslick a ieşit ostentativ din sală înaintea finalului, iar plecarea sa a fost salutată cu aplauze sarcastice de către partizanii compozitorului. În orice caz, ca să-l citez pe Benjamin M. Korstvedt, autorul cărţii Anton Bruckner – Symphony No. 8 (Cambridge University Press, 2004), Hanslick „a avut o relaţie îndelungată, dificilă şi personală cu Bruckner”. Iată şi finalul simfoniei buclucaşe, în interpretarea Filarmonicii din München dirijate de Sergiu Celibidache:



Cu care din contemporanii săi rezona însă Hanslick? Dintre marii compozitori austro-germani, în mod evident cu Brahms. Pe cei doi nu îi apropia doar antipatia comună faţă de compoziţiile lui Bruckner. Hanslick vedea în Brahms adevăratul continuator al tradiţiei simfonice beethoveniene, cunoscută fiind aplecarea teoreticianului spre concepte cum ar fi clasicizarea formelor şi importanţa pe care o acorda tradiţiei muzicale. Inamicii lui Brahms îl acuzau, pe de altă parte, de epigonism.

În imagine, Hans-Joachim Ketelsen în rolul Beckmesser din producţia Meistersinger de la Metropolitan (2007). Pentru detalii despre Eduard Hanslick se poate consulta Oxford History of Western Music de Richard Taruskin (volumul despre secolul XIX). Pentru o prezentare a ideilor estetice ale lui Hanslick, e interesant de citit articolul lui Thomas Grey din The Routledge Companion to Philosophy and Music

7 septembrie 2011

☺☺☺ Monica Pillat – Ioana Celibidache, o mătuşă de poveste

4 comments

Nu ştiu cum se face, dar de câte ori văd cum un artist e numit „maestru” în sus şi „maestru” în jos, mă duce gândul la Bob Cobb, un personaj minor din Seinfeld care, deşi nu era decât dirijorul unei amărâte orchestre a pompierilor newyorkezi, ţinea morţiş ca toată lumea să i se adreseze cu „Maestro” şi se strâmba când i se zicea pe numele pedestru de Bob. Nu ştiu cât de sensibil era Sergiu Celibidache la formulele de adresare, dar Monica Pillat, autoarea volumului Ioana Celibidache, o mătuşă de poveste (Humanitas, 2011) rareori se referă la el în alt mod, deşi de la moartea dirijorului s-au împlinit recent 15 ani.

Volumul se bazează pe convorbirile autoarei cu mătuşa ei, Ioana, soţia renumitului artist, în locuinţa acesteia de la Paris  şi pe corespondenţa electronică purtată de cele două doamne. Născută ea însăşi intr-o familie ilustră (strănepoată a lui I. C. Brătianu, nepoată a lui Ion Pillat, fiica lui Dinu Pillat etc.), Monica Pillat o are ca mătuşă pe Ioana Procopie Dimitrescu (născută în 1924 într-o familie din marea burghezie, nepoată a lui Ion Procopie Dumitrescu, fost primar al Capitalei). Familii vechi şi de vază, nume răsunătoare, tentaţia istoriei evocate de oameni care au trăit-o pe pielea lor, toate acestea sunt numai câteva din argumentele care ne-ar putea să ne facă să ne apucăm de această carte. Nu trebuie uitate nici interesul pe care îl suscită şi azi personalitatea rebelă, fascinantă chiar pentru unii, a lui Sergiu Celibidache şi nu în ultimul rând, chiar persoana „mătuşii de poveste”, fire nonconformistă, ea însăşi pictoriţă de un oarecare renume.

Frumuseţe interbelică irezistibilă, caracter rebel şi amator de trăiri intense, Ioana a avut suficient de multă răceală analitică pentru a intui iminentul sfârşit al lumii din care făcea parte. În 1946 ea reuşeşte o evadare spectaculoasă din Bucureşti la bordul unui avion militar francez care o duce la Paris. Dacă ar fi numai asta şi tot n-ar fi puţin. Doi ani mai târziu ea află că în mama ei, rămasă în ţară, s-a îmbolnăvit grav, iar Ioana nu ezită să revină în România pentru a o îngriji.
  
Ioana Celibidache, la vârsta logodnei cu M. Meţianu
Ioana s-a căsătorit înainte de a împlini 20 de ani cu un tânăr aviator, Mihai (Miu) Meţianu, dar căsătoria a durat foarte puţin. După câţiva ani, aflându-se la Paris, l-a reîntâlnit pe un anume Nicolae Duca, un mai vechi admirator al ei, cu care s-a căsătorit şi a plecat în Argentina (prilej de evocări spectaculoase, deşi niţel kitsch, ale vieţii în imensitatea pampasului). Pe Sergiu Celibidache l-a cunoscut acolo, după un concert. Ar fi fost un adevărat coup de foudre în urma căruia Ioana a divorţat şi de al doilea soţ, pentru a se căsători cu „maestrul”. Oricum, mariajul s-a dovedit de data asta unul durabil şi fericit, deşi ambii soţi aveau personalități artistice foarte marcate. Memoria prodigioasă îi permite Ioanei Celibidache să istorisească o mulţime de mici episoade, întâlniri cu mari personalităţi ale lumii artistice, preşedinţi, capete încoronate. Nu ai cum să nu-i recunoşti mătuşii vitalitatea extraordinară, dublată de o memorie pe măsură, deşi nu de puţine ori textul Monicăi Pillat e de un sentimentalism apos sau de un spirit ludic ce apare caraghios dacă stăm să ne gândim la vârsta doamnelor care stau de vorbă:

O ascultam înmărmurită. Era oare cu putinţă să dăm anii înapoi, să ajungem amândouă pe acelaşi culoar al timpului, s-o luăm împreună de la început?
- De ce nu? chicoti la capătul firului mătuşa, pusă pe şotii. Totul e să mă prinzi!
- Într-o carte? am tresărit.
- Da, se entuziasmă Ioana deodată. Ne-am putea ascunde printre filele ei, să ne jucăm, aşa cum n-am avut norocul s-o facem până acum. Îţi promit că din când în când am să-mi încetinesc pasul ca să mă prinzi, dar nu de tot...
- Atunci hai să ne jucăm! Fugi, să te prind!

Aici e de fapt marea bubă a cărţii. Autoarea a greşit cantităţile de ingrediente şi a adăugat zahăr cu nemiluita, impregnând totul cu un sos gros de duioşie care se potriveşte, de fapt, foarte puţin cu personalitatea mătuşii. La un moment dat nepoata, prinsă într-un dialog pe e-mail cu venerabila rudă, îi toarnă o poezie de trei strofe (reprodusă, din nefericire, în carte), declanşând (din fericire, altfel era totul pierdut) replica: Parcă nu era vorba să ne însiropăm. Cele două interlocutoare abordează şi teme mai neserioase (fapt care, în măsura în care mai taie din dulcegării, nu e rău), vorbesc despre îmbrăcăminte sau moravurile femeilor din Franţa, în fine, despre mondenităţi. Probabil intrată în pană de idei, Monica Pillat îi administrează mătuşii chestionarul lui Proust (ba şi-l administrează cu ocazia asta şi sieşi). Nu-i timp să detaliem opiniile intervievatei (multe plicticoase), dar putem reţine compozitorii ei favoriţi: Ravel, Debussy, Schubert, Wagner. Ciudat melanj.

Ce mai aflăm din carte? Desigur, despre Sergiu Celibidache, despre personalitatea lui, despre casele la ţară pe care le-au construit cei doi soţi (una din ele imortalizată într-un film celebru realizat de însuşi fiul lor, regizorul Serge Ioan Celibidache), despre ataşamentul faţă de ţară al unor oameni aflaţi într-un exil de zeci de ani. Sigur că mie mi-ar fi plăcut să citesc mai multe despre maestru, căci e unul din dirijorii mei preferaţi (mai greu vom găsi versiuni mai interesante ale simfoniilor lui Bruckner), dar să nu uităm că e o carte despre soţia lui. Oricum, dacă are cineva chef de giumbuşlucurile unui mare cabotin pe care îl salvează geniul dirijoral, fragmentul următor e pilduitor:



Şi dacă există persoane care vor s-o vadă pe mătuşă în acţiune, în emisiunea lui Iosif Sava, o pot face aici (deşi zăngănitul brăţărilor e un factor perturbator care nu poate fi neglijat):



După atâtea elemente multimedia e loc şi de o concluzie: o carte amestecată, pe care sentimentalismul incontrolabil al nepoatei riscă în permanenţă s-o strice şi pe care o salvează, cât de cât, personalitatea ebluisantă a mătuşii. Dacă ai răbdare să treci de zaharicalele Monicăi Pillat descoperi evocarea colorată a unei lumi trecute şi a unui dirijor de geniu şi o personalitate care, la peste 85 de ani e mai tânără decât mulţi dintre noi.

      Fact checking
  • Autoarea ne spune că mandatul de primar al Capitalei al lui Ion Procopie Dumitrescu, bunicul Ioanei, a durat din 1877 până în 1909. Nici vorbă. Ion Procopie Dumitrescu a avut două mandate, 1901-1902 şi 1910-1911 şi cam atât.
  • Ioana Celibidache ne spune că, revenită în ţară în 1948 pentru că mama ei era bolnavă, s-a reîntors în Franţa odată ce boala s-a vindecat. Ar fi obţinut un paşaport de la un vechi admirator, ajuns potentat comunist, cu care s-ar fi urcat în avionul deturnat de Bâzu Cantacuzino, revenind astfel în Occident. Povestea, cu iz de film de aventuri, sună foarte puţin credibil dacă avem în vedere care era situaţia în România anului 1948, mai ales că eroina era, la data revenirii în ţară, pe lista neagră a serviciilor secrete. Sau pur şi simplu mătuşa nu ne dă toate detaliile acestei istorii rocamboleşti.

5 septembrie 2011

☺☺☺☺ Sorin Alexandrescu – Paradoxul român

5 comments
Paradoxul român care dă titlul cărţii lui Sorin Alexandrescu (Univers, 1998) e, după cum aflăm chiar din lucrare... mai multe. Să luăm procedeul ca pe o deplasare metonimică dinspre plural spre singular şi s-o lăsăm încurcată. Volumul, dezvoltat pe osatura unor articole publicate de autor în Olanda la începutul anilor 1990, discută câteva teme importante ale istoriei interbelice a României: aşa-zisa construcţie a României Mari, viaţa politică în România interbelică democrată (partide politice, alegeri, restauraţia carlistă din 1930 etc.), figurile lui Carol al II-lea şi Ion Antonescu şi „fenomenul legionar”, sfârşind cu o schiţă a istoriei Partidului Naţional ţărănesc (ulterior PNţCD). Temele sunt vaste şi, deşi de la evenimentele respective a trecut foarte multă vreme, ele continuă să stârnească pasiuni şi controverse. Interesul e întreţinut şi de existenţa, la începutul secolului XXI, a unor curente destul de vocale ale partizanilor uneia sau alteia din personalităţi, ca să nu mai vorbesc de fascinaţia pe care o exercită asupra multor indivizi România interbelică şi unii din oamenii ei de forţă (nu neapărat intelectuală!). Ar fi nevoie de vreo 3-4 postări pentru o discuţie mai temeinică a cărţii, dar mă limitez acum la aceasta, rămânând să reiau, eventual, tema în măsura în care ea suscită interesul cititorilor blogului.

Dintre paradoxurile române enunţate de Sorin Alexandrescu este demn de menţionat mai întâi un „paradox al apartenenţei” legat de poziţia teritoriului românesc în spaţiul cultural european care ar avea, susţine autorul, particularităţi care lipsesc altor zone de interferență. Ar mai fi un „paradox al simultaneităţii”, care ţine de proiectarea în planul simultaneităţii a unor mari curente care în cultura europeană sunt succesive. În fine, un al treilea paradox este cel al continuităţii/discontinuităţii culturii române (unitate geografică, însă discontinuitate de forme, aşa zisa discontinuitate verticală, dar şi o discontinuitate în plan orizontal, ce ţine de ruptura cu mediul balcanic din secolul al XIX-lea). Din simpla enunţare a acestor teme se poate vedea ce front de lucru imens deschid ele. Autorul are meritul de a fi sintetizat problematica într-un un spaţiu relativ restrâns, de mai puţin de 20 de pagini.

În obiectivul lui Sorin Alexandrescu nu se situează însă neapărat chestiunile ce ţin de forme culturale, etnopsihologie sau etos naţional. Eseistul e preocupat şi de aspecte concrete, cum ar fi studiul aplicat al vieţii politice din România interbelică. Se discută activitatea principalelor partide politice (PNL, PNţ), dar şi peripeţiile constituirii celui de al doilea, la care se adaugă consideraţii privind sistemul partidelor şi slăbiciunile acestuia, se analizează rezultatele diferitelor alegeri parlamentare cu cifre, diagrame şi tabele. Nu lipsesc portretele de politicieni (I. C. Brătianu, Maniu, Mihalache, Argetoianu, A. C. Cuza, C. Z. Codreanu etc.) De o discuţie mai largă se bucură Iuliu Maniu, iar autorul, care nu îşi ascunde simpatiile ţărăniste, reuşeşte să fie echilibrat şi vede limpede şi scăderile omului politic ardelean.

Un interes deosebit îl suscită personalităţile lui Carol al II-lea şi Ion Antonescu. Cei doi ar putea servi, ne spune autorul, drept exemple pentru ceea ce s-ar numi „ciudata ştiinţă negativă de risipire a unui capital politic iniţial”. Exemple evidente: Cuza, Carol al II-lea şi Antonescu înşişi, apoi Ceauşescu, Iliescu şi (adaug eu, din perspectiva ultimilor ani) T. Băsescu. La Ion Antonescu este identificată o „dublă structură”, de individ sincer şi exaltat în trăirile sale naive (deşi inadecvate istoric) şi de ins aservit unei frazeologii găunoase şi tributare clişeelor. Unul din cele mai interesante capitole ale volumului demonstrează această dualitate a mareşalului pornind de la discursul care conţine celebra comandă „vă ordon: treceţi Prutul!” E o analiză de text în toată regula, bazată pe teoria actelor de limbaj a lui Austin, extrem de convingătoare şi riguroasă. Să nu uităm că Sorin Alexandrescu şi-a început cariera ca lingvist.

Pe un plan mai general, eseistul acuză frecventele momente de orbire ale politicienilor români, de la I. C. Brătianu la Carol al II-lea sau Antonescu sau refuzul de a admite că istoria, chiar dacă pare să se repete uneori, ataşează de fiecare dată noi semnificaţii evenimentelor. A se vedea tendinţa politicienilor români de a face mereu slalom printre interesele marilor puteri chiar şi atunci când această strategie e sigur perdantă sau asemănarea, exclusiv formală, dintre sosirea incognito a lui Carol I în 1866 şi a lui Carol al II-lea în 1930. Sorin Alexandrescu identifică chiar un fel de sindrom de cădere în pre-modernitate de care suferă adesea politicienii de la noi. Iată un citat foarte plastic care ilustrează perfect conceptul respectiv:

Mai curând cu un nou fanariot seamănă Carol [al II-lea], preocupat să adune cât mai repede cu putinţă averi şi prestigiu din manipularea curtenilor şi scurgerea de bani din avutul public în cămara domnului. Din scârba boierilor pământeni (Maniu), linguşeala curtenilor promovaţi la putere (Tătărescu) şi decapitarea haiducilor locali (Codreanu) de către arnăuţi, fanariotul a crezut că poate râvni la mai mult, la o putere emancipată de ţarigrad (Berlin) şi năzuind la egalitate cu ea. Aceasta l-a lăsat să cadă fără frisoane, subminându-i poziţia prin uneltirile paşei de Vidin (Fabricius), până ce un nou candidat la domnie, acum dintre autohtoni (Antonescu) se dovedi mai vrednic. şi, tot ca pe vremuri, a fost de ajuns ca un singur om (acelaşi Antonescu), să-i arunce cârpa neagră pe umeri, semnul mazilirii, ca toţi vechii slujbaşi să fugă care încotro, lăsându-l pe puternicul Vodă de ieri la mila paşei. 

Sorin Alexandrescu identifică, alături de paradoxurile naţionale pomenite mai sus, şi cel puţin trei complexe care marchează negativ istoria naţională din vremuri vechi şi până în anii comunismului, dacă nu şi mai departe. E vorba mai întâi de un complex legat de credinţa că auto-ocupaţia e de preferat ocupaţiei străine (situaţie care a atins forme paroxistice în comunism). Ar fi apoi complexul consensului naţional, care i-a obsedat şi pe Carol al II-lea, şi pe Nicolae Ceauşescu, dar şi pe Ion Iliescu. Al treilea complex pus în evidenţă este cel al omului forte (aşa-numitul „strong man”), al salvatorului providenţial al naţiei, fie că acesta s-a numit Carol al II-lea, Zelea-Codreanu, Antonescu, Ceauşescu sau, mai nou (adaug eu), Traian Băsescu.
 
Nu în cele din urmă, cartea discută premisele şi conţinutul aşa-zisului fenomen legionar, constatând divorţul esenţial dintre formă (limbaj) şi acţiune care o caracterizează.  De remarcat şi aici analizele unor texte ale lui Nae Ionescu (teoreticianul are în ele un teren perfect de desfăşurare) sau a atitudinii lui Mircea Eliade (care, en passant, este unchi de soră al autorului), calificată drept cecitate politică. De altfel viitorul istoric al religiilor iese destul de şifonat şi pe drept cuvânt. Nu e aici locul unei discuţii mai ample pentru a nu lungi inadmisibil postarea. Asta nu înseamnă că nu e de salutat orice încercare de demitizare a mişcării legionare şi a tovarăşilor ei de drum, furioşi interbelici la limita oportunismului gen Eliade, Noica, Cioran et alii eiusdem farinae.

Cartea lui Sorin Alexandrescu e una din rarele lucrări de gen după citirea cărora rămâi cu părerea de rău că s-au încheiat. Demn de interes ar fi un update, căci din 1998 a trecut destul timp şi ar fi de văzut în ce măsură principiile enunţate pentru interbelic (şi, parţial, pentru perioada comunistă şi imediat post-comunistă) se verifică pentru anii de regim Băsescu. Căderea în pre-modernitate e clară (cine vrea să se amuze, să încerce să reformuleze citatul mai lung pe care l-am dat folosind realităţi politice de azi), la fel risipirea capitalului politic esenţial sau renaşterea mitului omului forte. Ar mai fi şi analogia cu elementul disolutiv şi profund nociv pentru sistemul politic democratic reprezentat de Carol al II-lea, deşi o parte din vina pentru pulverizarea democraţiei interbelice, atâta câtă era, revine partidelor politice, care n-au reacţionat cu tăria cuvenită la mişcările de forţă ale regelui. Alexandrescu vede, în analiza perioadei interbelice, o anumită periodicitate în schimbarea politică ce transcende uneori ciclurile electorale. El e de părere că se pot observa cicluri de 6-7 ani la trecerea cărora au loc schimbări mai profunde decât cele date de simpla alternanţă la putere, putând reprezenta schimbări de regim. În 2012 (sau chiar anul acesta) s-ar cam încheia un asemenea ciclu. Să vedem dacă predicţiile teoretice se vor adeveri în sensul sfârşitului regimului Băsescu. Oricum, să nu uităm că tarele identificate de Sorin Alexandrescu sunt cel puţin la fel de bine reprezentate azi ca şi ieri.

Fact checking
Sorin Alexandrescu comite o eroare de detaliu când ne spune că principele Nicolae, fratele lui Carol al II-lea, avea o legătură amoroasă (finalizată ulterior prin căsătorie) cu Ileana Doletti. De fapt persoana în cauză se numea... Ioana Doletti. Nu e exclus să fie un lapsus calami provocat de faptul că sora celor doi (Carol şi Nicolae) era principesa Ileana.