20 mai 2011

Dar cu calul ce-aţi avut?

9 comments
Probabil Götterdämmerung, opera wagneriană care încheie Tetralogia, e ultimul loc în care să caute cineva o cât de mică umbră de umor. E perfect normal ca într-o creaţie în care tragedia lui Wotan îşi atinge apogeul şi Walhalla se prăbuşeşte cuprinsă de flăcări categoria comicului să nu fie ilustrată. Tensiunea dramatică e maximă pe toată durata celor aproape cinci ore de spectacol, iar resursele fizice şi interpretative ale cântăreţilor sunt puse serios la încercare. Asta s-a întâmplat de când lumea la montarea marilor drame muzicale wagneriene. Cazul prototipic îl constituie tenorul Ludwig Schnorr von Carolsfeld, primul interpret al lui Tristan, care a murit după numai patru reprezentaţii. E drept, de gripă, dar legenda blestemului operei wagneriene s-a înfiripat. Ca să închid paranteza, de-a lungul timpului Tristan und Isolde ar mai fi secerat viaţa a doi dirijori, Felix Mottl şi Joseph Keilberth. 

Treabă crunt de serioasă aşadar. Niciun zâmbet, niciun moment de relaxare, concentrare şi trăire artistică profundă. Asta era atmosfera la Viena în 1965, în timpul înregistrării cu Götterdämmerung, ultima parte a celebrei versiuni Decca, prima integrală, la care se lucra încă din 1957. Pe parcurs apăruseră tot felul de probleme (producătorul John Culshaw le povesteşte cu detalii în cartea lui, The Ring Resounding), dar iată că fuseseră toate depăşite. Dirijorul Sir Georg Solti coordona concentrat orchestra, iar renumita soprană suedeză Birgit Nilsson cânta celebrul sacrificiu al Brünnhildei, scena care încheie întreaga serie de opere. 

Se ştie că Brünnhilde îşi cheamă calul, Grane, pentru a-l încăleca şi a se arunca în rugul pregătit pentru Siegfried. Pe scenă calul nu apare, cel puţin în montările moderne, iar în studioul de înregistrări în care era Birgit Nilsson, nici atâta. şi totuşi... în clipa în care soprana cântă, cu solemnitatea cerută de moment, Grane, mein Ross, sei mir gegrüsst! (adică „Te salut, Grane, armăsarul meu!“) din culise apare - clip-clop, clip-clop - ditamai calul, tocmai în momentul culminant al Tetralogiei, vezi bine. Producătorul montase o farsă. Cunoşteam scena din relatarea lui John Culshaw, dar am avut noroc să găsesc pe Youtube şi fragmentul din filmul realizat cu ocazia respectivă. Merită văzut. Noroc că nu era înregistrarea finală, ci un simplu test:


Poza este luată din spectacolul montat în cadrul Tetralogiei de la Valencia.

PS Din păcate, postarea de azi coincide cu sinistra ştire a masacrării cailor din Delta Dunării, despre care citesc aici că are loc în convergenţă cu interesele electorale ale PD, dar nu mă mai miră nimic, ştiu că partidul de guvernământ face orice pentru a se menţine la putere. Cu această postare se încheie primul sezon al anului 2011. Urmează o vacanţă (ne)meritată de câteva săptămâni, după care sper să revin cu noi însemnări despre cărţi, muzică sau cine ştie despre mai ce.

19 mai 2011

☺☺☺☺ Gh. Jurgea-Negrileşti - Troica amintirilor. Sub patru regi.

0 comments
Nu-mi dau seama cine a dat titlul Troica amintirilor. Sub patru regi volumului de memorialistică al lui Gh. Jurgea-Negrileşti apărut în 2007 la Cartea Românească în ediţie revizuită şi adăugită cu poze, dar trimiterea la Supt trei regi, lucrarea de istorie contemporană a lui N. Iorga, e izbitoare. Probabil „vinovata“ e Doris, soţia supravieţuitoare a autorului (născut în 1904), care i-a publicat însemnările rămase prin caiete. Nu mai auzisem de acest personaj, aşa că m-am apucat de lectură cu destul de multă reţinere, mai ales că în ultima vreme calitatea cărţilor pe care le-am citit a lăsat destul de mult de dorit. A fost o bună ocazie de a vedea că, deşi îşi are semnificaţia lui, titlul unei cărţi nu are neapărat legătură cu valoarea acesteia. 

Am avut de la bun început surpriza (plăcută) de a descoperi în autor un personaj extrem de interesant. Gh. Jurgea-Negrileşti a fost, prin înseşi datele sale genealogice, dar şi graţie unei memorii şi unui spirit de observaţie prodigioase, o adevărată figură. După tată (mort timpuriu, când copilul avea numai doi ani), se trăgea dintr-o familie de boieri moldoveni, iar mama lui, Nataşa, era fiica lui Kartamişev, consulul Rusiei la Galaţi. Kartamişevii erau o familie de nobili ruşi foarte apreciaţi pentru serviciile făcute tronului, iar din partea mamei Nataşa se trăgea dintr-un neam de baroni germani. Foarte mult sânge albastru aşadar, o copilărie petrecută în mediul diplomatic, într-un mediu foarte neromânesc de altfel. Lucrul acesta nu părea să aibă o prea mare importanţă, căci aristocrația mai constituia înainte de Al Doilea Război Mondial o organizaţie suprastatală, ai cărei membri erau uniţi de sute de ani de legături de rudenie. Atmosfera de belle epoque pre-1914 e înfăţişată superb în prima treime a cărţii. Ni se relatează călătorii la Sinaia, o întâlnire în pădure cu însuşi regele Carol I, croaziere pe iahtul de lux al Comisiunii Europene a Dunării la care participă însăşi regina Elisabeta, peripeţiile achiziţionării de către bunicul Kartamişev a unui automobil, noutate încă şocantă în epocă  (Consulatul, Yachtul Carolus Primus, Automobilul bunicului). E o lume lipsită de griji coborâtă parcă din scrierile lui Ionel Teodoreanu şi care nu pare să intuiască catastrofa care se apropie. Invitaţii la masă sunt unul şi unul, de la Octavian Goga la Duiliu Zamfirescu, acestuia din urmă aplicându-i-se diminutivul familiar de Duiţă.  

Războiul marchează sfârşitul copilăriei lui Jurgea-Negrileşti. Sunt ani tulburi (la oroarea conflagraţiei se adaugă şi catastrofa revoluţiei bolşevice), iar familia se refugiază la Odessa, pentru a reveni la Galaţi. Relatarea păstrează însă în permanenţă un ton măsurat şi demn, iar povestitorul are ochi nu de puţine ori pentru aspectele insolite ale întâmplărilor relatate. Textul seamănă cu un tablou alcătuit din tuşe de culoare scurte şi precis aplicate. Culmea e că autorul n-a vorbit, se pare, niciodată foarte bine româneşte:

La Negrileşti [moşia familiei] am văzut cum ţăranii - unii - se înhămau la plug şi arau noaptea, pe răcoare... Războiul mâncase toate vitele. Am spus unii... ţiganii nu se înhămau la plug şi nici nu ieşeau la prăşitul păpuşoiului. [...]

În Moldova rurală din 1920, domnule avea un sens peiorativ. ţăranii îl foloseau când se adresau surtucarilor, adică avocaţilor mai mărunţi, negustorilor, meseriaşilor. Niciodată nu ar fi îndrăznit să spună prefectului sau şefului de partid „domnule prefect sau domnule deputat“. Coane Iancule, coane Cotinel etc. erau termenii consacraţi, admişi...

Perioada interbelică ocupă cea mai mare parte a spaţiului memorialistic. Tânărul Jurgea-Negrileşti nu urmează şcoli înalte - educaţia primită în familie şi instrucţia pe care i-o dau profesorii particulari sunt suficiente, în buna tradiţie a lumii vechi. Clasa din care provine a dispărut practic în urma reformei agrare, aşa că va trebui să lucreze la o antrepriză de construcţii. E o firmă mare, cu comenzi importante (printre care se va număra şi casa prim-ministrului Tătărescu), aşa că nu va duce niciodată lipsă de bani. Va avea tot ce-i trebuie şi va frecventa lumea bună - codurile sociale ale epocii erau suficient de active pentru a nu permite amestecuri sociale prea radicale. De pe această poziţie autorul ne lasă evocări remarcabile ale cafenelelor din epocă (ca în capitolul Corso şi Corsoleto). Din cercul de cunoscuţi fac parte personalităţi precum Sadoveanu, Camil Petrescu, Cezar Petrescu, Alexandru Philippide, N.D. Cocea sau Mateiu Caragiale, ca să-i amintesc doar pe scriitori. Iată o relatare în care surprind, ca mai sus, laconismul şi precizia povestirii:

Azi am luat dejunul la familia Trixi Marinescu. Sosind mai devreme, am găsit gazdele numai cu Georget Mavrocordat, care luau [sic] aperitivul în salon. După calitatea gustărilor, erau aşteptaţi nişte invitaţi de seamă.
Într-adevăr, apare Alexandru Balş cu Dina şi imediat Argetoianu cu Valenta. Conu Costică Argetoianu intră greoi, masiv, încât geme parchetul de sub el. Pe urmă, gudurându-se, plin de scuze, soseşte colonelul Văsescu. Mi se pare că e colonel activ, nu mai ştiu din ce armă şi nici nu importă. Să-i zicem colonel de cizmă, dar de cizmă făcută la Londra. Din ea îşi trage ideile militare. Pe cele civile le are de la Jockey-Club. Ultima intră, mlădioasă şi subţire, Sanda Mironescu, într-un tailleur verde, care îi stă de minune.

Scena politică se tulbură, încep agitaţiile extremiste şi asasinatele anilor 1930. Gh. Jurgea-Negrileşti ne lasă să întrevedem o parte din culisele mişcărilor politico-financiare şi comentează (uneori cu destul cinism) corupţia camarilei lui Carol al II-lea şi a Elenei Lupescu, în lipsa protecţiei cărora o antrepriză de construcţii majoră putea avea destule probleme. Lucrul acesta dă un aer de credibilitate însemnărilor şi le face vii. Autorul nu e un moralist care comentează detaşat viciile contemporanilor, iar când pierderea războiului şi ocupaţia sovietică devin inevitabile el nu înregistrează numai reacţiile celor din jur (mulţi naivi), ci cumpără dolari şi cocoşei. Însemnările se opresc odată cu lovitura de stat de la 23 august 1944, de parcă ce a urmat n-ar mai fi fost demn de rememorarea rafinată stilistic de până atunci. E destul de greu de dedus ce s-a întâmplat cu autorul sau când a murit. În postfaţă soţia lui ne spune doar că el a lucrat după război ca simplu traducător la Întreprinderea de Cinescoape Băneasa. Omul ştia perfect ruseşte şi i-o fi folosit, căci franceza pe care o vorbea (şi ea perfectă) nu mai era de mare ajutor.  

     Fact checking
  • Aşa-zisul dezastru din Crimeea n-a putut avea loc în 1850, cum ne spune autorul, căci războiul Crimeii a început abia în 1853.
  • Regele Ferdinand a murit în 1927, nu în 1928.
  • Mihai Antonescu nu a fost prim-ministru al lui Ion Antonescu (care cumula funcţiile de premier şi şef al statului), ci vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi ministru de Externe. Desigur, editura nu catadicseşte să îndrepte scăpările autorului prin note de subsol. 

17 mai 2011

☺☺ Alexandru Vlad - Curcubeul dublu

1 comments
Nu-i uşor să-ţi dai seama de ce varietate de proză ţine Curcubeul dublu de Alexandru Vlad (Polirom, 2008). Cartea e o aglutinare de texte, scurte şi numeroase, care par să-şi propună să relateze experienţa autorului de orăşean întors la ţară, de citadin care, pentru că nu-l (mai) satisface Clujul („Clujul este un oraş căruia îi lipseşte ceva“, ni se explică pe la început), se stabileşte într-un sat, e drept, din aceeaşi provincie istorică. E mai mult decât exilul retoric, în definitiv bonom, al înaintaşului Depărăţeanu (Locuinţa mea de vară/E la ţară/Acolo aş vrea să mor [...]), e dorinţa individului dezamăgit sau poate numai obosit de rutina vieţii de a o lua de la capăt într-un mediu nou. E drept, omul nu se va întoarce la coarnele plugului şi nici nu va face cine ştie ce munci agricole (se va mulţumi să-şi îngrijească grădina de legume) şi va continua să-şi practice profesia de publicist la oraş printr-un fel de telecommuting primitiv, care nu presupune folosirea internetului.

Avem aşadar un autor decepționat de oraş, dar lipsit de naivitatea de a crede că noul mediu de viaţă îi va răscumpăra deziluziile. La oraş e rău, limpede lucru. În ţară - catastrofă (ne-o spune chiar titlul unei bucăţi din volum, dezastrul naţional văzut din liniştea de la ţară). În sat e, ce-i drept, mai plăcut, e aer curat şi e verdeaţă, dar din păcate mediul e populat de vecini care fură, beau de sting şi fac petreceri zgomotoase. Prozatorul, personaj al propriei scrieri, are bunăvoinţă, e dornic să se integreze, nu pozează în marele intelectual descins de la centru, dar nu are succes, e tratat în permanenţă cu suspiciune, ca un corp străin pe care organismul local îl respinge, cu un reflex imunitar sănătos.

Astea fiind constatate, ce-i rămâne autorului de făcut decât să bovarizeze îndelung şi să lanseze tot felul de întrebări, ca un vas care aruncă sonde pentru a investiga oceanul înconjurător: 

Mă întreb azi oare cum se face c-am ajuns eu posesor de bibliotecă personală? Cum de am eu pereţii acoperiţi cu cărţi care adună praful, fără să găsesc, oricum, titlul care-mi trebuie (uneori renunţ) decât după multă şi exasperată căutare? şi de care copiii mei nu sunt interesaţi. Când mă gândesc că aici s-au dus toţi banii adolescenţei mele, am, la această vârstă, un sentiment ambiguu de regret.

Astfel de reflecţii nesărate (care pot fi luate de unii drept proză de un mare rafinament stilistic) umplu pagini după pagini. Una din temele recurente e (previzibil) cea a lecturii şi a cărţilor, fără ca din asta să iasă ceva memorabil. Când nu priveşte în urmă, proaspătul sătean scrie despre cestiuni arzătoare la ordinea zilii (că e doar publicist la o gazetă), de pildă despre poluarea care sufocă localităţile rurale, ca rezultat direct al indolenţei locuitorilor, pe care nici măcar voluntarii occidentali nu reuşesc să-i urnească din pasivitate. Sunt preocupările unui om onest, nu lipsit de o oarecare vocaţie civică, dar care nu sunt de ajuns pentru a dinamiza o proză îndeobşte anostă. O dovadă în plus că nu-i suficient să abordezi teme corecte politic ca să-ţi iasă literatură bună.

Piesa centrală a cărţii (cel puţin ca întindere) dă şi numele volumului. Un modest sâmbure epic (care se stinge foarte repede, ce-i drept) e generat de sosirea în sat a unui potenţial rival în ale treburilor intelectuale. Ioan Horotan, profesor de filozofie pensionar, pare să vrea să repete experienţa autorului. Omul îşi cumpără o casă (sursă veşnică de neplăceri din partea fostului proprietar, ţigan), încearcă să facă tot felul de amenajări, are până şi tentative de integrare în viaţa civică locală. Toate astea ameninţă să tulbure echilibrul precar al personajului auctorial, noroc că profesorul s-a angajat la mai mult decât poate duce organismul lui citadin şi moare în urma unui accident cerebral. Paginile parcurse de cititor nu-s însă în zadar, căci cu ocazia asta el află şi ce e cu curcubeul acesta dublu. Pur şi simplu Horotan alesese locul unde să se stabilească pentru că avusese viziunea unui asemenea fenomen meteorologic în locul cu pricina.

Din toată zgura seacă a prozei din Curcubeul dublu poţi alege şi câteva pagini reuşite. E vorba mai ales de observaţii ascuţite despre tipologia umană a localităţii (memorabile câteva din portretele de babe cu broboadă obligatorie). E foarte puţin. Impresia cu care vor rămâne probabil mulţi cititori e cea de produs insipid, de carte care nu-ţi displace, dar pe care n-o să simţi vreodată nevoia s-o reciteşti şi din care n-o să-ţi aminteşti mare lucru.

14 mai 2011

Cine-i ajută pe eroi la ananghie?

0 comments
Fără îndoială că puţine personaje eroice sunt mai puţin asemănătoare ca Tamino din Die Zauberflöte de Mozart şi Siegmund din Die Walküre de Wagner. Înseşi operele sunt foarte deosebite. Lucrarea lui Mozart, înţesată cu simboluri masonice, îşi are premiera în 1791, nu cu mult înaintea morţii autorului. Opera lui Wagner e scrisă prin 1851-1852 şi se reprezintă abia în 1870, iar Wagner, renumit prin gestaţia lungă a lucrărilor sale, era departe de a-şi fi spus ultimul cuvânt. Deşi atât Tamino, cât şi Siegmund par a fi destinaţi unor fapte măreţe, de Feţi Frumoşi ai genului liric în ipostaza sa epică, numai primul reuşeşte să-şi găsească fericirea alături de aleasa lui, Pamina, fiica Reginei Nopţii. Eroul lui Wagner face parte din categoria experimentelor nereuşite ale unui demiurg din ce în ce mai slab (Wotan) şi singura lui ispravă e incestul în urma căruia Sieglinde îl va naşte pe Siegfried.

În Die Zauberflöte, Tamino se bucură de protecţia unor apariţii supranaturale precum Regina Nopţii şi cele trei doamne ale acesteia. În Die Walküre, walkiria Brünnhilde e decisă să-l apere pe Siegmund în lupta cu Hunding, dar zeul Wotan e nevoit să intervină şi să-şi omoare propriul fiu cu lancea pentru a-şi ţine promisiunea făcută zeiţei Fricka. La ambii compozitori personajele sunt luate din lumea mitului, dar în vreme ce Mozart respectă convenţia şi nu le umanizează decât într-o proporţie moderată, în acord cu echilibrul clasic, Wagner insuflă personajelor trăiri umane de o mare intensitate. 

Dacă la aceste deosebiri adăugăm contrastul evident dintre atmosfera feerică din opera lui Mozart şi dramatismul extrem din cea a lui Wagner avem tabloul unor creaţii care nu par a se întâlni în prea multe puncte. Exerciţiul cu adevărat interesant e să încerci să găseşti asemănări acolo unde ele nu par să existe. Înainte de a-l face, să ne amintim că Wagner considera Die Zauberflöte ca fiind piatra unghiulară a operei germane şi o descria ca pe o capodoperă de o perfecţiune aproape de nedepăşit, care a exclus pur şi simplu expansiunea ulterioară a genului. Nu trebuie să răscoleşti prea adânc pentru a găsi asemănări. Uneori ele sunt puse aşa de la vedere, că e uşor să le omiţi. Să luăm de pildă prima scenă a fiecărei opere. Die Zauberflöte începe cu un Tamino hăituit de un balaur fioros şi cerând cu disperare ajutor (Zu Hilfe! Zu Hilfe!). Noroc că în sprijinul lui intervin, providenţial, cele trei doamne ale Reginei Nopţii:


Die Walküre se deschide (după un scurt preludiu orchestral, căci operele din Tetralogie nu au uvertură propriu-zisă) cu o scenă de o tensiune extremă. Pe o furtună puternică un Siegmund extenuat, abia scăpat cu viaţă dintr-o luptă şi urmărit de inamici siniştri, ajunge în faţa gospodăriei lui Hunding, unde e întâmpinat de Sieglinde, soţia acestuia, care îi dă de băut pentru a-l ajuta să prindă puteri:

 

De citit, pentru cei interesaţi de opera mozartiană şi de feeria muzicală a secolului al XVIII-lea, cartea lui David J. Buch, Magic Flutes & Enchanted Forests - The supernatural in eighteenth century musical theater (University of Chicago Press, 2008). Cât despre universul wagnerian, am avut surpriza să văd că postul de televiziune România Cultural a programat acum câteva săptămâni înregistrarea spectacolului Die Walküre din cadrul Tetralogiei montate la Valencia (The Valencia Ring), dirijată de Zubin Mehta. Nu ştiu cât de mare a fost audienţa, căci la noi amatorii de Wagner sunt cam la fel de numeroşi ca linxul iberic. Indiferent ce i-a găsit pe cei de la TVR, altfel foarte ocupaţi să facă propagandă puterii, gestul a fost binevenit, căci montarea e fabuloasă:


11 mai 2011

☺☺ Philip Ó Ceallaigh - Şi dulce e lumina

0 comments
Repede mai trece timpul... E o aserţiune pe cât de banală, pe atât de adevărată (subiectiv vorbind), dacă te gândeşti că au trecut aproape patru ani de când am scris pe blog despre prima culegere de povestiri a lui Philip Ó Ceallaigh, Însemnări dintr-un bordel turcesc. Ba chiar am aflat cum se pronunţă acest nume celtic încâlcit. şi dulce e lumina (Polirom, 2009) e cel de al doilea volum de proză al scriitorului. Să se fi schimbat ceva? Răspunsul e că nu mare lucru şi nu e greu de dat dacă parcurgi măcar o parte din prozele care alcătuiesc această selecţie. 

Ó Ceallaigh ne propune un grupaj de douăsprezece proze. Sunt mai puţine ca în primul volum, care avea cam aceeaşi întindere, aşadar piesele ar fi  mai consistente cantitativ, luate individual. Elementul comun al multor texte îl constituie prezenţa pe post de erou principal a unui bărbat de vreo 30 de ani care bate lumea fără o ţintă precisă. Acesta pare a fi o ipostază a autorului care, se ştie, a făcut figură de expat fistichiu până şi în România, ţară care a văzut multe, unde a lucrat ca muncitor ilegal în construcţii şi a locuit într-un cartier muncitoresc. Pe acest erou (de fiecare dată altul, dar la urma urmei, acelaşi) îl vom găsi încâlcit printre ramificaţiile mafiei locale din Georgia (Într-o altă ţară), explorând pe spaţii mici relaţiile interumane în Egipt, apoi iarăşi în Egipt, unde petrece câteva zile într-o mănăstire coptă, fără a se da înapoi de la o scurtă aventură cu o americancă chiar sub icoanele instituţiei (Blues pe o piatră funerară). În Războiul meu secret eroul apare ca american supus abuzurilor unor autorităţi care în loc să-şi protejeze cetăţenii îi înghesuie prin colţuri bănuindu-i de terorism. În alte povestiri (O vară foarte instabilă, Cântarea Cântărilor, Când te îndepărtezi) personajul principal e acaparat de instincte şi vânează femei, iar cititorului i se prezintă fără multe reţineri tabloul istovitoarelor lupte erotice pe care le poartă bărbatul.  

Există în această carte câteva povestiri mai greu încadrabile în categoriile de mai sus. Alchimistul e o reuşită parodie a cărţii cu acelaşi nume a lui Paulo Coelho (de observat că una din femeile cu care are o aventură eroul masculin al lui Ó Ceallaigh pomenit în paragraful precedent are la loc de cinste pe raft chiar cartea asta, iar firea sensibilă i se trădează prin faptul că are înregistrări cu... Adrian Copilul Minune). Sunt şarje satirice destul de bine dozate şi care îşi ating ţinta. Deosebită tematic este şi Dezrădăcinat, o bucată a cărei materie e luată din lumea irlandeză, destul de incoerentă din păcate pentru a lăsa vreo impresie durabilă. Autorul nu revine cu povestirile în România (cel puţin nu direct), deşi în O vreme pentru toate avem evocarea unui episod al atrocităţilor îndreptate împotriva evreilor undeva în Basarabia, în timpul războiului, iar în povestirea a cărei acţiune se petrece în Georgia multe din trăsăturile societăţii corupte par a trimite la fel de bine la România sinistrului regim Băsescu. În fine, şi dulce e lumina, bucata care dă titlul cărţii, e şi ea oarecum atipică. Acţiunea se petrece, e drept, în Egipt, dar protagonistul nu vânează fuste şi nici nu explorează cotloane sordide, ci vizitează capitala împreună cu fiul lui de cinci ani. Sunt pagini pline de agerime şi observaţie perspicace a psihologiei infantile, ceea ce mai răscumpără din stereotipurile pe care le găsești la tot pasul în cartea asta.

Nu se poate desigur vorbi de progres de la un volum la altul, dar cititorul are dreptul să se întrebe dacă există o evoluţie în modul în care scrie Philip Ó Ceallaigh. Admiratorii prozatorului pot probabil răsufla uşuraţi, căci multe nu s-au schimbat de la prima carte încoace. Aceeaşi lume boemă, acelaşi personaj tânăr (deşi cu câţiva ani mai în vârstă) şi (încă) neliniştit, aceleaşi descrieri de acte sexuale, defecări şi micţiuni. Desigur, cei mai puţin entuziasmaţi de proza autorului vor rămâne şi de data asta nemulţumiţi, deşi până şi aceşti cititori vor trebui să-i recunoască fineţea observaţiei şi umorul de bună calitate pe care le găseşti pe alocuri în carte. 

7 mai 2011

Addio - Lebewohl - Adieux

2 comments
Carlo Gesualdo (1560-1613) a fost unul din cei mai cunoscuţi reprezentanţi ai Renaşterii muzicale târzii. Om bogat, dintr-o familie nobilă (a fost prinţ de Venosa), a lăsat în urmă tot felul de anecdote, inclusiv pe aceea că ar fi comandat asasinarea primei sale soţii pe motiv de infidelitate. Mai important pentru posteritate, Gesualdo a desăvârşit forma de madrigal apărută în secolul al XVI-lea, ba chiar a inovat atât de mult pe plan armonic în compoziţiile sale, că unii critici muzicali îl văd ca pe un precursor al lui Wagner sau Stravinski. Asta e probabil o exagerare. 

Oricum ar sta lucrurile cu Gesualdo, madrigalele lui sunt ilustrări foarte vii ale legăturii dintre text şi muzică şi sunt încercări de realizare a expresivităţii prin cuvânt. Sunt compoziţii vocale fără acompaniament (a capella), dar de o mare complexitate polifonică (sunt scrise pentru un număr de voci care ajunge până la şase). Ca sa folosesc o metaforă destul de tocită, madrigalul renascentist din epoca târzie (Renaşterea muzicală se încheie pe la 1600) e pictură cu sunete. Gesturile muzicale corespund îndeaproape textului cântat. Un exemplu foarte bun e madrigalul Io parto (Plec). Chiar fără să pricepi limba, e limpede că e vorba de exprimarea durerii imense provocate de o plecare sau o despărţire. Muzical vorbind, sunt confuzii armonice şi fraze care nu par să ducă nicăieri, ansamblul fiind foarte savant elaborat. Putem să ne concentrăm atenţia pe modul pictural în care sunt cântate unele cuvinte simbolice. De exemplu, cuvinte cum ar fi parto, dolori sau morto sunt cântate pe un ton sumbru, dar atmosfera se însufleţeşte când se cântă cuvântul vita. N-am mai tradus, căci tot românul e italienizant de la Heliade-Rădulescu până la muncitorii sezonieri din zilele noastre. Textul integral se găseşte aici. Iată însă cum sună madrigalul - nu foarte optimist, nu?


Să sărim un secol şi ceva şi să ne mutăm cu câteva mii de kilometri mai la nord (Gesualdo a trăit la Napoli). În 1704, la nici 20 de ani, în timp ce era angajat la Arnstadt, Bach scrie una din primele sale piese pentru clavecin solo. Se numeşte Capriccio sopra la lontananza del fratello dilettissimo (BWV 992) şi - iar nu traduc - titlul ne arată că e vorba de o lucrare inspirată de plecarea unui frate mult-iubit. Iarăşi o plecare, de data asta una pur instrumentală, aflată oarecum în opoziţie cu cea a lui Gesualdo, care era exclusiv vocală. Lucrul ăsta nu trebuie să ne suprindă, căci suntem în plin Baroc, o epocă de înflorire a instrumentelor, aflată la antipodul Renaşterii, care acorda prioritate vocii şi unde piesele instrumentale erau rare. Ceea ce e remarcabil la lucrarea asta (alături, desigur, de calitatea muzicală în sine) e caracterul programatic. Pentru cine nu ştie, asta înseamnă că există un text scris pe care muzica îl ilustrează, fără să-l cânte desigur, şi care se referă la episodul plecării fratelui compozitorului, Johann Jakob. E singura lucrare de acest gen a lui Bach. Programul capriccio-ului poate fi găsit aici, la pagina de unde am luat şi ilustrarea muzicală:


Să mai trecem peste o sută de ani. Suntem pe la 1810, iar Beethoven scrie celebra sonată pentru pian Lex adieux (Op. 81a):


Desigur, între timp Haydn scrisese (pe la 1772) celebra Simfonie nr. 45 (Abschieds- Symphonie sau simfonia despărţirii), dar cine are timp să le asculte pe toate? Mai vine omul, dar mai şi... pleacă.

PS Pentru postarea de azi, e interesant să parcurgem cartea Eighteenth Century Keyboard Music, editată de Robert L. Marshall. 

4 mai 2011

☺☺ Tudor Călin - Clubul de biliard

4 comments
Jorj Ionesco e redactor-şef la o importantă editură din Capitală specializată în literatură contemporană, calitate în care e vizitat de Robert Nicolaescu, un tânăr angajat al unei firme de electrocasnice. Scopul vizitei nu e de a i se plasa un aparat scump, ci de a i se încredinţa spre publicare manuscrisul rămas de pe urma lui Cicerone, răposatul părinte al lui Robert, banal contabil în viaţa civilă. E rama destul de banală în care Tudor Călin îşi aşază Clubul de biliard, romanul pe care l-a publicat la Cartea Românească în 2007, în urma câştigării tradiţionalului concurs de debut. Acum nu mai avem mare lucru de făcut şi trebuie să vedem ce dorea să ne comunice Nicolaescu Senior, mai ales ca redactorul-şef face teasing cu cititorul şi ne anunţă că scrierea conţopistului e o savuroasă fantezie [care] va cuceri aprecierea publicului rafinat iubitor de curiozităţi literare. Flatat şi momit de vocea mieroasă cu care îi vorbeşte autorul, cititorul n-are ce face decât să purceadă la lectură. 

Manuscrisul lui Cicerone (Cici) Nicolaescu e o brambureală care îşi propune să evoce o vreme trecută (şi, pare-se, uitată de contemporani), în care adepţii unui aşa-zis Teodor Omul (zis şi „Profetul“), individ excepţional, adevărat geniu, Mesia şi guru, se străduiau să propage învăţăturile acestuia. Nicolaescu, fire paranoică şi suspicioasă, insistă în permanenţă asupra prigoanei la care erau supuşi aceşti apostoli moderni din partea oficialităţilor, aşa-zisa Comisie pentru ştiinţă şi Cultură, subordonată unui misterios Comitet, în fruntea căruia se află un preşedinte. Contabilul se vrea un narator creditabil şi imparţial, în buna tradiţie a lui Tacit (deşi e orice în afară de asta) al faptelor lui Teodor. Pentru a ne face să credem în autenticitatea relatării, ni se redau până şi dialoguri purtate pe Messenger de cico1942 şi teodortheman. Recunoscând că nu e singurul biograf al Profetului, Nicolaescu citează şi relatările altor discipoli. Dintre acestea se detaşează una în care marea personalitate joacă o partidă de biliard cu un bătrân, ocazie de a face o incursiune personalizată, deşi tare plicticoasă, în regulamentul acestui joc. Autorul manuscrisului despre viaţa lui Teodor e în permanenţă bântuit de angoase şi de ideea clandestinităţii, dar şi de obsesia autenticităţii. E probabil motivul pentru care îşi relatează până şi vizitele la closet:

Şi bineînţeles că m-am căcat; un căcat cleios marca Cicerone, care rămâne lipit de pereţii vasului de WC fiind imposibil de dezlipit de jetul care vine cu putere din bazinul suspendat, o adevărată spaimă pentru femeile de serviciu din instituţiile bancare unde am lucrat care erau nevoite să frece closetele cu peria pentru a le reda strălucirea întreruptă de tonuri variate de maron ba chiar şi de verde când Hortensia mă trecea pe spanac sau ştevie. Neapărat trebuia să mă cac. Gândul de căcat că nu am unde să mă cac mă aduce în poziţie de căcare cât ai zice „caca“. Căcarea e viaţa mea. Mănânc mult, gras şi picant. Îmi place să sufăr când mă cac.

Depăşind, cu mâna la nas, acest episod coprologic, cititorul are parte de povestirea isprăvilor lui Teodor, un adevărat Gargantua al spiritului, cu ambiţii gigantice, de reformator al umanităţii, dar din păcate persecutat de establishment. În bun spirit protocronist, aflăm că mari opere ale omenirii, de la sonetele lui Shakespeare până la Albatrosul lui Baudelaire au fost de fapt scrise de Teodor (iar autorul manuscrisului nu ne cruţă de lungi citate din creaţia marii personalităţi). En passant, încă din tinereţe eroul nostru scrisese zeci de simfonii, nouă volume de versuri, patru sute de piese de teatru (şi mă opresc cu citatul, căci devine plicticos). Faptele profetului sunt pe cât de numeroase, pe atât de măreţe (un episod semnificativ îl constituie uciderea Puiului Furibund, un o pasăre de curte rezultată dintr-un experiment genetic şi care terorizează locuitorii din comuna Tâncăbeşti).    

Nucleul dur al sectei lui Teodor (termenul îi aparţine naratorului) e alcătuit din cinci inşi, care participă - asemănarea cu procedeele firmelor moderne e evidentă - la adevărate sesiuni de team building sub pretextul unor partide de pescuit. Cu ocaziile respective se spun tot felul de poveşti (dintre care se detaşează parabola unui chinez pus să lucreze la Marele zid şi un fragment apocrif dintr-o cronică despre Vlad ţepeş, tipărită cu un font gotic care îl face aproape ilizibil, drept care mi-am permis şi eu să mai trec peste detalii). Când nu îşi instruieşte adepţii, Teodor e persecutat de stăpânire sau agresat de te miri cine (într-o notă de subsol, autorul manuscrisului ne spune: Pot să confirm că, agresat fiind, Teodor a refuzat să se apere deşi era un bun cunoscător al artelor marţiale orientale. A fost bătut în două rânduri de golanii din cartierul meu, iar odată a căzut victimă galeriei Rapidului). Aparent nesemnificativă, nota de subsol e preţioasă pentru că în ea găsim una din rarele aluzii la o realitate din ţara noastră; altminteri evenimentele se desfăşoară într-un spaţiu utopic neprecizat.

Faptele Profetului nu duc la nimic, astfel încât există un Capitol XIV (în care se alege praful). Teodor dispare într-o zonă misterioasă, numită Codrii fără de Sfârşit, lăsând în urma lui o religie propagată fără succes de un grup din ce în ce mai anemic de învăţăcei, iar manuscrisul lui Cicerone se încheie destul de insipid, cu o baladă nostalgică. E momentul în care (re)intră în scenă editorul, decis să clarifice lucrurile. Pus pe isprăvi detectivistice, acesta o găseşte pe Sofia, fostă adeptă şi soţie a ilustrului dispărut în ceaţă, cu confesiunea banală a căreia se încheie (a dat Dumnezeu!) înteaga carte a lui Tudor Călin. Nu e o lectură pe care s-o recomand celor pentru care timpul e preţios sau amatorilor de literatură cu portofel mai subţire, care ar face bine să-şi dea puţinii bani pe cărţi mai bune. Să nu uităm, Clubul de biliard a fost cartea cu care s-a câştigat un concurs de debut. Vă daţi seama cât de proaste trebuie să fi fost celelalte lucrări participante, dacă asta a luat potul? Brrr...