18 februarie 2011

☺☺☺ Vladimir Sorokin - Ziua opricinicului

De data asta mi s-a întâmplat ce i se întâmplă celui care citeşte După douăzeci de ani şi abia apoi Cei trei muschetari. Adică am citit mai întâi Kremlinul de zahăr de Vladimir Sorokin şi abia acum Ziua opricinicului (Curtea veche, 2008). Norocul face ca cele două romane, a căror materie e situată în acelaşi univers spaţio-temporal, să fie, în ciuda continuităţii tematice, independente ca acţiune şi personaje, aşa că cititorul imprudent scapă ieftin de această dată.

Să ne reamintim, aşadar, că suntem în Rusia anului 2028, într-un regim ţarist restaurat (cu Conducător şi Conducătoare), cu un Mare Zid care separă imperiul de lumea din jur şi îi conferă un caracter autarhic pronunţat, cu o combinaţie ciudată de high-tech şi ambianţă medievală (mergând până la caftane şi accesorii). Statul exercită un control strict aspra locuitorilor, cărora li se permite însă, pe post de mecanism de compensare, consumul de stupefiante:

Tătucul statal, Nicolai Platonovici, a făcut o lege măreaţă la vremea sa - „Despre consumul substanţelor relaxante şi energizante“. Conform acestei legi, cocoaşa, fenecica şi iarba au fost permise consumului public o dată pentru totdeauna. Pentru că ele nu fac niciun rău societăţii, ci doar îi ajută pe cetăţeni în muncă şi la odihnă.

Alintată duiois, cu diminutivul un pic derutant, cocoaşa, cocaina reprezintă zăhărelul menit să facă biciul mai suportabil. Cu toate astea, locuitorii acestei Rusii utopice nu-s defel lăsaţi de capul lor. Puritatea moravurilor şi a credinţei în tătuc sunt vegheate cu străşnicie de temuta opricinină. Termenul e luat din inventarul instituţiilor Rusiei medievale a lui Ivan cel Groaznic şi desemnează un fel de comandouri de pedepsire. Opricinicii sunt executanţii necrâcnitori ai unor ordine de o cruzime nemaipomenită şi lichidează eficace orice împotrivire. Komiaga e unul din ei, iar cartea, scrisă din perspectiva lui, e relatarea unei zile de activitate (nu ştiu dacă trebuie să privim procedeul ca pe o replică la celebra zi din viaţa lui Ivan Denisovici, romanul lui Soljeniţin despre care am scris mai demult aici). Pe parcursul a ceva mai mult de 24 de ore, Komiaga cutreieră Moscova în merinul (adică Mercedesul) lui ultramodern şi participă la activităţile specifice castei. Bunăoară, el ia parte la execuţia în stil pur mafiot a stolbovoiului (boierului) Ivan Ivanovici Kuniţin, al cărui domeniu e jefuit şi a cărui soţie e violată imediat ce rămâne văduvă. Nu e singura acţiune punitivă de pe agenda opricinicului. Căzut în dizgraţia Conducătorului, ginerele acestuia, graful Andrei Vladimirovici Urusov, e lichidat după ce un pamflet anonim îi demască pornirile pirofile. Iată cum ni-l descrie autorul pe graf, care îl bate pe Trahanache în materie de demnităţi publice:

[...] ginerele Conducătorului, profesor de drept, academician al Academiei de ştiinţe din Rusia, preşedinte de onoare al palatului Inteligenţei, preşedintele societăţii de călărie a Rusiei, preşedintele societăţii de sprijinire a aeronauticii, preşedintele societăţii luptelor cu pumni ruseşti, amicul preşedintelui Trezoreriei de Vest, proprietatul portului de Sud, proprietarul târgurilor Izmailovsk şi Donskoi, proprietarul companiei de construcţii „Antreprenorul moscovit“, proprietarul întreprinderii „Cărămida moscovită“, co-proprietarul căii ferate de Nord.

Un portret care ni-i aminteşte pe alocuri pe Ilf şi Petrov.

În cele 24 de ore pe care le acoperă cartea, Komiaga mai apucă să rezolve şi tot felul de afaceri personale. La capitolul acesta trebuie menţionată vizita pe care i-o face, din însărcinarea Conducătoarei, prezicătoarei Praskovaia Mamontovna. Aceasta evită, ca orice membră respectabilă a breslei, să facă preziceri prea exacte şi la întrebarea finală („Ce o să fie cu Rusia?“) ea răspunde, ambiguu, „Nimic n-o să fie“. Un răspuns care poate fi citit şi în cheie wagneriană, dacă ne duce gândul la întâlnirea din Götterdämmerung a lui Wotan cu tenebroasa Erda, zeiţa-divinatoare a adâncurilor. În fine, ziua de lucru încheiată, Komiaga ia parte la o orgie a organizaţiei opricinicilor care se încheie cu ditamai împreunarea homosexuală a membrilor. O scenă de mare violenţă, aşezată înspre sfârşitul cărţii, prin simetrie cu un alt episod de sălbăticie, linşarea lui Ivan Ivanovici Kuniţin.

În rest, un Sorokin aşa cum îl ştiam din cartea precedentă, cu exuberanţa lexicală cunoscută, cu expresiile când arhaice, când luate din chineză care alcătuiesc melanjul lexical specific prozatorului. şi cu destul sarcasm, nu neapărat la adresa tiranilor prezenţi sau viitori ai Rusiei, ci mai degrabă a snobărimii eterne şi ubicue:

Primul canal [de televiziune] transmite cartea unuia, Racunin, Unde a mâncat Derrida?, cu o descriere amănunţită a localurilor unde a mâncat filozoful occidental în timpul petrecerii lui în Moscova post-sovietică. Un loc aparte în carte îl are capitolul Resturile de mâncare ale măreţului.

Ziua opricinicului e o carte care merită, categoric, să fie citită, deşi am avut senzaţia că e mai puţin cizelată decât Kremlinul de zahăr. şi parcă e şi mai rău tradusă decât aceasta din urmă. Fără să cunosc limba rusă, am rămas cu impresia că Mihail şi Alexandru Vakulovski au făcut o treabă mai proastă decât traducătoarea Kremlinului... Antoaneta Olteanu.

Niciun comentariu: