28 februarie 2011

Cu câţi de r se scrie „România“?

10 comments

© http://ciprianslavnicu.blogspot.com/

Astăzi ne dăm cu părerea despre ţigani. E drept, cei care au propus sesiunea au pus întrebarea politiceşte corect , adică Avem rromi: ce facem cu ei? Cu alte cuvinte, pentru ce soluţie optăm - îi asimilăm în cultura majoritară (după modelul francez, tot mai în trend acum în Europa) şi îi facem români - ori le încurajăm diversitatea şi obiceiurile atât de pitoreşti (după şablonul multicultural american). La acest nivel zero al discuţiei am să mă limitez la un citat din Gramatica fanteziei de Gianni Rodari, care din păcate nu oferă răspunsuri, ci doar întrebări: O carrte, cu doi [de] r, va fi numai o carte mai grea decât altele, o carte greşită, ori o carte ultraspecializată?Revenons à nos moutons. Noi, bloggerii , avem faţă de Bouvard et Pécuchet avantajul că suntem mai mulţi. Să vedem aşadar ce au de spus şi colegii din blogosferă. Eu, care nu dau - se ştie - două parale pe constrângerile exprimării corecte, zic: să nu ne ţigănim tocmim la opinii, să evităm bulibăşeala harababura părerilor, să nu ne înecăm ca ţiganul înotătorul la mal cu argumentaţia şi, mai ales, să nu ne certăm ca la uşa cortului casei sau să ne omorâm părinţii dacă dă Dumnezeu şi ajungem împăraţi:


tratand problema fara prejudecati [fasciste sau liberale] raspunsul pare destul de simplu. o cultura nu e o ciorba in care adaugi si scoti ingrediente dupa chef. cultura tiganilor, plina de pitoresc, e din pacate fundamental premoderna [in sens istoric] putin compatibila cu valorile actualului spatiu european. daca ne implicam doar atunci cand tiganii incalca legea, toleram in continuare mecanismele sociale si culturale mai adanci care produc devianta la suprafata. si care, mai ales, ii izoleaza si ii ghetoizeaza ca pe freaks. in cazul tiganilor, multiculturalismul e doar o solutie aroganta comoda: ii inchidem in epoca de piatra si, culmea, ne simtim virtuosi.

inca ceva. refuz termenul “rom”. refuz in general remanierile lingvistice edulcorante, noua limba de lemn a pseudointelectualilor americanizati.

capricornk13
Sa fim sinceri: tiganii au fost pentru noi toti un cosmar – pentru mine, crescuta in “selectul” cartier bucurestean Pantelimon, erau o amenintare foarte concreta in copilarie si adolescenta: trebuia sa fug de gastile lor in drum spre scoala sau in parc, sa suport cuvinte obscene carora nici nu le banuiam intelesul. Erau agresivi si periculosi. Nu cred ca solutia e sa-i “integram” fortat in populatia majoritara (au incercat comunistii, n-a mers). Nici sa le incurajam “multiculturalist” diferentierea, fiindca nu avem parghii pentru asa ceva. Cred ca o posibila solutie (cu rezultate exclusiv pe termen lung) ar fi sa dezvoltam institutii ale socitetatii civile care sa se ocupe de problemele lor specifice: incurajarea educatiei, crearea de locuri de munca pe placul lor. Ar trebui sa consultam membri ai comunitatii atunci cand se pregatesc astfel de proiecte si sa-i implicam in derularea lor. Sunt foarte sceptica in privinta posibilitatilor economice ale Romaniei, insa, de a face asa ceva.

zamo.ca
categoria “romi” numara in blogul meu 23 de articole. asta-i pentru mine un prilej de a trage niste concluzii si a scrie niste idei pe care – sper! – sa nu le mai repet.

1. tiganii traiesc putin si oarecum murdar, dar sunt liberi – de asta si sunt atat de urati si dispretuiti.
2. stirile reflecta partea negativa a realitatii lor, in timp ce filmele lui Kusturica, Satra etc reflecta partea pozitiva; adevarul, in masura in care exista – de fapt nu exista.
3. am impresia ca traiul intr-o satra are echivalente cu societatea civilizata, echivalente pe care le negam si le respingem.
4. nu avem dreptul sa-i Prigonim cu legi care sa le impuna cum sa-si zica, tot astfel cum nici italienii nu ne pot Berlusconi cu legi care sa ne opreasca sa ne zicem romani.
5. Europa e condusa de eroii cantecului “don’t want no short, short men”. Sarco, Putin si Berlusconi sunt curvari si nationalisti fiindca altfel nu i-ar baga nimeni in seama.
6. de cate ori se discuta tiganii fiecare se simte obligat sa povesteasca ce a patit el. astfel de “experiente”, chiar adevarate si neimbogatite fiind, isi au locul la sedinta de psihoterapie sau intr-un jurnal personal. intr-o discutie rationala sunt nule.

micawber
Neavând habar ce să răspund la întrebarea de azi, am încercat să-mi risipesc un pic ignoranţa şi am frunzărit cartea lui Yaron Matras, Romani - A Linguistic Introduction, lucrare de referinţă în domeniu. Cu ocazia asta am aflat, printre altele, că n-avem niciun motiv să scriem rrom. Niciun motiv, evident, în afară de spaima noastră de români că am putea fi confundaţi cu ţiganii, ceea ce se şi întâmplă oricum de multe ori. Da, aţi citit bine, am scris „ţiganii“ pentru că aşa am apucat şi pentru că nu înghit reformele lexicale impuse cu anasâna corectitudinii politice. E drept că unii reprezentanţi ai etniei în cauză cer insistent să li se zică romi pentru că termenul de ţigan ar fi căpătat o conotaţie profund nefavorabilă. Aşa o fi. Dar până să facem noi asta, propun ca nemţii să schimbe termenul pe care îl folosesc pentru polonezi, nu de alta, dar în germană expresia „polnische Wirtschaft“ are şi ea un sens cât se poate de puţin măgulitor pentru compatrioţii lui Chopin. Poftim, am scris deja 780 de caractere din cele 1000 permise şi n-am dat un răspuns privind soluţia de (ne)integrare a minorităţii ţigăneşti. Am tras eu de timp, dar tot nu ştiu ce să spun. Probabil soluţia, care o fi ea, presupune multă educaţie şi costă foarte mulţi bani. Numai să n-ajungă (pardon!) mălaiul la Elena Udrea & co.

marin anton
RRomania?

o mie de ani Romania a fost nitel insarcinata cu etnogeneza poporului roman. in perioada aceea, datorita ospitalitatii noastre traditionale, am fost mereu in pericolul de a ne gotiza, slaviza, ba chiar si bulgariza. tocmai cand se apropia sorocul nasterii noastre, pericolul de cumanzare a fost mult mare decat cel actual de tiganizare a natiei. insa tot nu s-a produs, desi cumanii erau clasa conducatoare si intemeietoare a statului Muntenia.

un secret: la fel de firesc ca si evolutia limbii noastre, etnogeneza continua. asijderi sirul conspiratiilor mondiale antiromanesti.

adina
s-au fiert epopei telenoveliste la ceaunu’ de celuloid avandu-i in prim plan, gross plan, plan american, plan inclinat si plan de bataie, deci romanu e fascinat de rrom, ii place sa-l vada de la distanta ca pe un exponat de muzeu, ca pe o pictura suprarealista din care nu pricepe mare lucru, dar care ii trezeste asa un zvac, romanu e un voyeurist, adulmeca si imglobeaza ca un burete obiceiurile exotice ale coabitantului insa odata ce acesta intra in sfera lui intima si ii invadeaza proximitatea pac cochilia huaaa hotii, nespalatii, pedofilii, ingratii bla bla, iar inglobarea de la distanta legata cu panglica nu se face, ar mirosi toxic a experiment de lab, asimilarea n-o vrea nici unu nici altu, asimilare cu numele, cu patalama da, poate, ca sa se mai linisteasca gurile spurcate, n-ai cum sa fortezi paradigmele sa se pupe, sunt de acelasi gen si hetero fiecare in parte, nu vad o solutie clara pentru ca ea probabil nici nu trebuie sa existe, unitate iluzorie in diversitate aparenta domne :)

khronos
bine stiut e faptul ca nomazii nostrii tuciurii sunt al doilea grup minoritar ca marime de pe intinsul spatiului Carpato-Danubiano-Pontic. dar, spre deosebire de celelalte grupuri minoritare iese in evidenta printr-o originalitate nativa, de necontestat. problema se pune la modul in care sunt tratati de catre majoritate. iar ca studiu de caz imi sunt oferite doua solutii, prima fiind asimilarea lor in cultura autohtona cu tot ceea ce implica acest lucru sau tratarea lor ca o minoritate separata, de sine statatoare in cadrul populatiei generale cu dreptul la practicarea culturii si a obiceiurilor proprii in voie. as veni cu o a treia solutie si anume o noua evacuare a lor, asemanatoare celei infaptuite de maresalul Antonescu, solutie din pacate inacceptabila pentru standardele secolului XXI intr-un stat membru al Uniunii Europene, dar totusi placuta gandului.

de scurta vreme trei lideri europeni [german, englez, francez] de la carma UE incep sa conteste ideea multiculturalismului invocand motive cu iz nationalist pe buna dreptate. in acelasi mod putem trata si noi problema rromilor de pe teritoriul Romaniei.

utopia balcanica
daca tot se incapataneaza istoria sa ne tina intre tot felul de granite, ar trebui sa punem mana de la mana sa le facem un stat al lor. pe bune fratica, e lipsa de Romaniland pe harta Europei si-i mare pacat fiindca tiganii sunt un popor mult mai putin boring ca suedezii, finlandezii sau altii care au statele lor de o mie de ani si n-au reusit nici pana acum sa scoata niste muzica. am zis.

poate fac o gafa da’ zau asa, i-ar fi cuiva dor de Oltenia?

tomata cu scufita
nu m-a interesat niciodata problema rromilor nici din tara, nici din afara ei. poate si pentru ca n-am avut de-a face cu ei. prea mult. imi amintesc o singura intamplare, care a fost doar neplacuta, nu tragica. asta nu inseamna ca sunt de acord cu toate libertatile pe care si le iau si nu sustin ca ar trebui lasati de capul lor. insa nici nu sunt de acord sa fie marginalizati sau exclusi din societate. urasc discriminarea in toate formele ei si generalizarea ma calca pe nervi in cele mai multe dintre situatii. daca un tigan a omorat o italianca, nu inseamna ca toti sunt criminali si cu atat mai putin inseamna ca tiganii reprezinta Romania. ca sa raspund strict la cele doua variante propuse, o aleg pe cea de-a doua: diversitatea si obiceiurile lor [nu alea proaste, ci traditiile] ar trebui incurajate pentru ca, pana la urma, fac parte dintr-o cultura si un mod de a trai. a incerca sa ii schimbam ar insemna sa le omoram libertatea.

diacritica
eu zic asa:

sa-i asimilam in acea cultura in care trebuie sa asimilam si majoritatea majoritarilor, si anume cultura spalatului pe dinti si pe cap si prin diverse alte parti esentiale si a alfabetizarii si a respectului fata de lege*.

si sa le lasam in pace côtéu’ pitoresc. daca majoritaru’ vrea sa vina la serviciu cu turu-n vine si cu creasta, tiganu’, pardon, rromu’ de ce sa nu vina cu palarie, fuste-nfoiate si salbe, dupa caz?!

*daca dai teapa la restaurant sau lu’ tanti la butic esti fix la fel cu tiganu’, pardon, rromu’ care fura cupru, chit ca esti corporatist de buricu’ targului.

dragos c.
1. dupa ce am citit de curand o carte despre istoria tiganilor, am ajuns sa-i admir pentru permanenta incapatanare de a se adapta civilizatiei europene – tiganii sunt un exemplu de anarhism avant la lettre.

2. cat despre tiganii de azi, inclusiv despre cei din Romania, evident ca militez pentru asimilarea fiecaruia, pe rand. din simplul motiv de bun simt ca, daca vrei sa te respect, respecta si tu aceleasi drepturi ca si mine. iar aici ma gadesc ca intra, alaturi de tigan, si politicianul.

3. as aminti pericolul generalizarilor care imi pute a fascism – tiganii sunt asa si pe dincolo – asa ca prefer sa spun tiganul X e asa si pe dincolo.

milf
incep spunand ca singurul pumn in gura l-am luat de la un tigan. actele mi s-au furat o singura data. tot tiganii. la politie prin cataloagele cu infractori erau 90% tigani. eu cred ca tiganii nu pot fi integrati in nici un mod intr-o societate politically correct cum ne vrea Europa. parafrazand o gluma primita pe ym, sa faci asta e ca si cum ai incerca sa apuci cacatul de capatul curat. o solutie utopica: pe baza unor studii, sa fie luati din familiile nefunctionale social copiii de tigani sub X ani si sa fie crescuti in niste spatii aseptice intru detiganizare. in paralel sa se aplice legea drastic si sa se mai construiasca inca vreo 50 de puscarii. Elvetia, in urma nu cu foarte multi ani, a avut un program de sterilizare a tigancilor, dar na, Elvetia nu-i Romania. exista si tigani care-mi plac: aia care canta la televizor, in calculator sau prin baruri. mi-a mai placut o tiganca din emisiunea Schimb de Mame. cam atat!

voroncas
Nu cred că suntem pregătiți să-i asimilăm pe rromi, așa cum nici ei nu se străduiesc prea tare să se integreze. Propun ca cei care nu s-au adaptat încă, care nu urmează vreo formă de învățământ sau nu lucrează „pe bune” să fie plasați într-un soi de comunitate (statală?) independentă, artificial & experimental creată (eventual guvernată succesiv de câte o țară or smth.) și vedem ce se întâmplă după 2-3 generații. Astfel de bule sociale alternative ar trebui încercate și pe o bună parte dintre români. În fine, nu zic să dăm liber la rasism ca principiu arbitrar, dar nici să ne amăgim cu discursul multicultural fals conciliant. Zic ca oamenii, minorități sau nu, să-și vadă de treaba lor – cam simplu, știu, pentru o chestiune deloc simplă, dar mă gândesc că uneori recursul la elementar s-ar putea să ne dea idei. Interesante.

veone
Endlösung? ntz, mai intai Anfanglösung

relativ recent am avut o revelatie: noi, romanii, nu suntem latini. si nici macar slavi, sa zici ca avem demnitatea stupefianta a sarbilor sau sufletul romantico-alcoolic al rusilor. ba mai rau, nu suntem nici europeni. adevarul este ca suntem un fel de albanezi, de arabi, oricum ceva oriental, niste turcaleti crestini care traiesc in Europa, dar in sinea lor raman asiatici. dovezi: purtam papuci [vanzatoarele in magazine, muncitorii pe santier, lumea buna vara pe bulevard], dam tzepe, muzica de suflet este arabeasca, indiana, tiganeasca, manele. fiind orientali, suntem mai apropiati sufleteste de tigani, cum si arabii aduc mai mult a indieni decat a norvegieni. asa ca rromii mi se par cea mai mica problema a noastra, gen comisarul Moldovan, in Un comisar acuza, suparat ca aia 40 de legionari care trageau in el pe deal la Plumbuita i-au zgariat alunitza cancerigena! noi nu putem sa rezolvam problema tiganilor pana cand nu rezolvam problema noastra. noi, astia din Micul Istanbul.

zum
Trebuie sa stiti de la-nceput: la fel ca la sesiunea despre feminism, eu vorbesc dintr-o bula. Am trait intr-o lume aproape ideala, in preajma unor oameni pentru care diferentele de culoare, sex, religie etc. nu au fost niciodata chestiuni arzatoare. Simplu si, poate, naiv, omul e om. Si il tratezi ca atare. De fapt despre subiectul de azi nici nu pot spune ca am opinii “ferme”, cu atat mai putin solutii. Integrati, pastrandu-si obiceiurile (adica?), cred ca toate-s posibile daca uitam de tampenii ca tiganii sunt hoti / nespalati / asculta manele (romanii au si ei din belsug toate aceste calitati). Nu izolezi omul, multumit ca nu-l mai vezi pe langa tine si ca asa isi poate pastra linistit “obiceiurile”. Nu-l obligi sa faca decat, eventual, ce esti si tu obligat sa faci. Iar educatia, atat de des adusa in discutie, ar trebui aplicata si populatiei majoritare. Fiindca iti trebuie mai intai o societate in care sa integrezi. Avem asa ceva?

25 februarie 2011

☺☺☺☺ Michael H. Kater - The Twisted Muse (Musicians and Their Music in the Third Reich)

6 comments
Subintitulată „muzicienii şi muzica lor în Al Treilea Reich“, The Twisted Muse (Oxford University Press, 1997) de Michael H. Kater e o carte grea. Subiectul e complicat şi chiar de-a dreptul încâlcit, după cum îmbârligat (twisted) e însuşi simbolul statului naţional-socialist. Dacă adăugăm la asta complicatele interacţiuni între etic şi estetic pe care le presupune tema şi foarte bogatul material pe care se sprijină cercetarea avem imaginea unei lucrări care nu e pentru toată lumea, dar pe care iubitorii de istorie sau muzică germană n-ar trebui să o ocolească.

Direcţiile de abordare sunt şi ele variate. E vorba de oameni (compozitori şi interpreţi), de instituţii şi de înseşi operele muzicale.

Oamenii au făcut şi ei ce-au putut. Cei mai mulţi s-au conformat, dar gradul de conformism a fost variabil, ceea ce complică foarte mult analiza, dacă e să priveşti lucrurile cu nuanţele necesare. Mulţi au fost pur şi simplu oportunişti şi n-au avut organ pentru ideologia nazistă, precum Heinz Tietjen, regizor şi producător, cunoscut prin regia artistică a multor spectacole de la Bayreuth (şi, zice-se, amant al aprigei Winnifred Wagner). Nu au existat, printre muzicieni, martiri ai disidenţei antinaziste, după cum e drept şi că nu din rândul breslei s-au recrutat cei mai zeloşi stâlpi ai regimului. După expresia lui Kater, au fost „oameni cenuşii pe fundalul unui peisaj cenuşiu“. Ambiguitatea ar fi, crede autorul cărţii, atitudinea definitorie a epocii. S-a oscilat între cele două extreme, cenzura şi toleranţa. Personalitatea muzicală prototipică pentru asemenea atitudini neclare a fost compozitorul Richard Strauss. Acesta cunoscuse consacrarea încă de pe vremea imperiului wilhelmian şi a Republicii de la Weimar. Campion al câştigurilor financiare în anii 1930, Strauss a ocupat înalta demnitate de preşedinte al Camerei Muzicale a Reichului (RMK) înfiinţate de Goebbels. Cu toate astea, el s-a ferit să adere în mod explicit la ideologia oficială şi, într-o listă a virtuţilor muzicale, nu a menţionat nazismul sau aderenţa la ideile lui Hitler. Cariera lui Strauss la RMK s-a încheiat în 1935, odată cu scandalul declanşat de relaţiile cu Stefan Zweig, celebrul prozator evreu.

Dintre marii dirijori ai epocii, campioni ai atitudinilor duplicitare şi zig-zagurilor morale au fost Hans Knappertsbusch şi rivalul său, Clemens Krauss (cel de al doilea, căsătorit cu Viorica Ursuleac, cântăreaţă celebră în epocă). Destul de diferit a fost cazul lui Herbert von Karajan. Dacă dirijorii pomeniţi anterior erau deja consacraţi la data cuceririi puterii de către Hitler, iar problema s-a pus în termenii curtării unor artişti cunoscuţi de către un regim politic care avea nevoie de ei în scop propagandistic, von Karajan era un tânăr dornic de ascensiune. Adeziunea la partidul nazist (pe care a negat-o, neconvingător, după război) e instrumentul de avansare în carieră a unei personalităţi cu înzestrări oricum excepţionale. Un caz foarte asemănător este cel al sopranei de coloratură Elisabeth Schwartzkopf.

Un grup separat e constituit de muzicienii evrei. Excluşi, în virtutea legislaţiei rasiale, de la ocuparea posturilor în instituţiile muzicale, cu lucrările interzise, aceştia au fost marginalizaţi masiv. S-a încercat chiar o rescriere a istoriei în scopul minimalizării contribuţiei muzicale a compozitorilor evrei. Se susţinea de pildă, că Mahler l-a plagiat pe Schubert, Schoenberg pe Brahms sau Korngold pe Puccini şi Strauss. Mari dirijori precum Bruno Walter sau Otto Klemperer au plecat în exil.

Au existat disidenţi? Se pare că nu prea. Oricum, personalitatea care se apropie cel mai mult de portretul-robot al disidentului este compozitorul Paul Hindemith, care nu doar că a continuat să scrie într-un stil modernist neplăcut autorităţilor, dar a şi cântat împreună cu instrumentişti evrei. Deşi a ocupat şi el înalta poziţie de preşedinte al RMK, Hindemith s-a remarcat prin fermitatea faţă de compromisuri. În 1940, când situaţia din Reich începuse să se degradeze ireversibil şi laţul a început să se strângă, Hindemith a emigrat în Statele Unite. Alături de Hindemith, atitudini disonante de mai mică amploare au avut compozitorii Karl Orff, Rudolf Wagner-Régeny sau cunoscutul dirijor Wilhelm Furtwängler.

Cât despre instituţiile muzicale (cărora autorul le consacră un capitol separat), cazul cel mai cunoscut e cel al Festivalului de la Bayreuth (despre cartea lui Brigitte Hamann - Winifred Wagner sau Hitler şi festivalul de la Bayreuth am scris mai demult aici). Michael H. Kater explică un lucru pe care multă lume îl scapă din vedere, acela că prostituţia politică (termenul îi aparţine) începuse la Bayreuth încă de pe vremea lui Wagner şi că susţinerile celor care vedeau influenţa lui Hitler ca pe o simplă problemă de gust personal sunt greşite. În paranteză fie zis, Stalin, contraponderea estică a lui Hitler, avea şi el gusturi muzicale foarte bine conturate şi că interzicerea simfoniei a IV-a a lui Şostakovici în urma unui articol devastator din Pravda s-a făcut la ordinul direct al dictatorului de la Kremlin.

Rămâne chestiunea estetică propriu-zisă. Aici Kater e foarte sincer şi recunoaşte că „parametrii esteticii fasciste sunt nedefiniţi“. Criteriile oficiale ale Berlinului au fost mai degrabă ideologice decat estetice. Oricum am lua-o, se pare că niciunul din muzicienii cu adevărat importanţi nu a făcut concesii estetice semnificative. Asta complică mult lucrurile şi ne arată că raportul etic-estetic e unul delicat, şi nu de ieri, de azi.

PS Am citit cartea în format electronic pe iPad, ca de obicei cu programul Stanza. Traducerea pasajelor englezeşti, bună sau rea, îmi aparţine.

24 februarie 2011

☺ D. Nistor Teodosiu - Poveste la Institutul de Matematică

3 comments
Îmi imaginez că nimeni nu-şi propune să scrie o carte proastă sau - dacă-şi propune - măcar e un om înzestrat cu o oarecare inteligenţă. Nu ştiu care e situaţia autoarei acestei cărţi, Poveste la Institutul de Matematică (Curtea veche, 2008), dar rezultatul e din cale-afară de slab. Intenţia a fost, nu încape îndoială, bună, aceea de a evoca momente din Istoria Institutului de Matematică, instituţie înfiinţată în 1949 şi desfiinţată brutal sub Ceauşescu în 1975. În subsidiar, cartea se vrea un omagiu adus unor mari figuri de matematicieni şi e dedicată, post mortem, profesorului Simion Stoilow.

D. Nistor Teodosiu (D-ul nu ştim de unde provine, mai ales că pe parcursul cărţii autoarea e numită Luiza) a lucrat la institut încă din prima zi şi a avut ocazia, din postul ei de secretară, să vadă multe şi să cunoască destule personalităţi interesante. Să-i amintim numai pe cei mai cunoscuţi publicului: Dan Barbilian (Ion Barbu), Grigore Moisil, Miron Nicolescu, Mircea Maliţa, Mihail Botez. Memorialista are o bună ţinere de minte şi e capabilă să redea detalii surprinzătoare. Toate acestea sunt premise importante pentru o carte interesantă, dar din păcate autoarea alege o metodă cel puţin ciudată. Ea decide să-şi conceapă cartea sub forma unei conversaţii cu două spirite, unul bun, celălalt rău, cărora le relatează întâmplările prin care trece şi care îi pun întrebări pentru a extrage de la ea informaţii. Ceea ce rezultă e o maieutică şcolărească şi stângace:

- Uite că a apărut şi subiectul nostru, este pe scări, are un mers nesigur, parcă este gata să plângă. Să-i venim întâmpinare să vedem ce s-a mai întâmplat.
- Ei! Ce ai de făcut?
- Am fost repartizată..., oftă şi, înecându-se în cuvinte, continuă: am fost repartizată la Institutul de Matematică.

Iată şi o gemă de stil şablonard-preţios:

- Cu sprijinul vostru [al spiritelor], încerc să găsesc acea cale strategică de a pătrunde în tunul de fildeş atât de păzit al matematicienilor. Să fim înţeleşi, fără a se face simţită prezenţa mea în cercetare.
- Dezvăluie-ne câte ceva despre acel prinţ al matematicii. Cum ai înţeles profilul moral al profesorului Stoilow?

Imaginaţi-vă dialoguri asemănătoare pe zeci, dacă nu sute de pagini şi veţi pricepe dimensiunile dezastrului. Cititorul care chiar doreşte să afle întâmplări cu matematicieni trebuie să facă în permanenţă slalom printre asemenea pasaje caraghioase.

Asta n-ar fi nimic. Când nu trebuie să faci zig-zag printre conversaţiile cu spirite trebuie să navighezi printre note de subsol kilometrice şi fără legătură cu subiectul. De pildă, proaspăt căsătorită, povestitoarea face o excursie la munte împreună cu mai mulţi colegi din institut. Cu ocazia asta ajunge la Vârful Omu şi ne serveşte o notă de subsol întinsă pe vreo două pagini în care reproduce pasaje din tot felul de lucrări dubioase, fără a ocoli citatele din Revista fenomenelor paranormale. E doar un exemplu, dar enormităţi asemănătoare se găsesc la tot pasul în cartea asta. La fel şi referinţe la gânditori celebri (cu citate, să nu creadă cineva că scapă), chit că se potrivesc ca nuca-n perete. E însă musai ca cititorul să priceapă că naratoarea de la institut e o fiinţă foarte citită.

Când nu bate câmpii, autoarea face greşeli. Unele sunt de-a dreptul comice - de exemplu ni se spune că pe soţia lui Scarlat Callimachi (demnitar comunist cu pedigree domnesc, poreclit Prinţul roşu) o chema... Dida Scarlat, ca şi când soţia ar lua numele mic al soţului. Pe biata femeie o chema, de fapt, Dida Solomon-Callimachi, dar ce mai contează... Sau că pe tatăl Alexandrei Bellow (soţia de origine română a romancierului Saul Bellow, matematiciană de valoare) l-ar fi chemat I. Bagdasar, când e limpede că era vorba de cunoscutul medic şi ministru de după 23 august 1944 Dumitru (Dimitrie) Badgasar. Und so weiter. În alt loc, cu ocazia unei călătorii la Suceava, ni se serveşte o peltea istorică unde ni se spune că Ştefan cel Mare a domnit în secolul al XIV-lea. E de notat şi că redacţia are o singură notă de subsol, scurtă, din fericire (!), în care ni se spune că între 1950 şi 1960 Braşovul s-a numit Oraşul Stalin. Bravii redactori s-au canonit, nu glumă, mai bine mai tăiau din notele autoarei!

Dezastrul se termină odată cu sfârşitul cărţii. Cei care speră să găsească poveşti suculente cu Zoia Ceauşescu (angajată a institutului la începutul anilor 1970) să-şi pună pofta-n cui şi să citească Supleantul de Petru Popescu, nu de alta, dar Luiza e destul de zgârcită cu amănuntele picante.

22 februarie 2011

☺☺☺ Florin Lăzărescu - Lampa cu căciulă

4 comments

Probabil coperta (lipsită de har şi inspiraţie) e ultimul motiv pentru care şi-ar cumpăra cineva cartea asta, chit că ni se spune că ea reproduce imagini dintr-un scurtmetraj cu acelaşi nume. E vorba, dacă mai e loc de îndoială, de volumul de povestiri Lampa cu căciulă de Florin Lăzărescu (Polirom, 2009). Să trecem la treabă.

Lampa... prozatorului adună sub aceeaşi căciulă o serie de texte relativ omogene tematic. Majoritatea lor îşi extrag materia din lumea copilăriei şi o redau procesată, cum s-ar zice cu un termen mai tehnic, de creierul unui puşti de prin anii 1980. Privite la nivelul acesta, lucrurile nu sunt nici foarte noi, nici din cale-afară de originale, căci mulţi din autorii noştri contemporani găsesc în copilărie un debuşeu destul de lipsit de riscuri, de-ar fi să mă refer doar la Cezar Paul-Bădescu (Tinereţile lui Daniel Abagiu), Nora Iuga (Hai să furăm pepeni) sau Dan Lungu (în Cheta la flegmă, republicată sub titlul Proză cu amănuntul), ca să pomenesc doar câteva nume mai la modă. Cu aceşti autori Florin Lăzărescu are în comun mimarea cu destulă dibăcie a relatării inocente, de către un narator-copil, a unor episoade în aparenţă lipsite de semnificaţie, fără a omite, desigur, (auto)explorarea sexualităţii incipiente. În cartea de faţă, acest front de abordare e ilustrat cel mai bine în Cârtiţa, unde copilul e o entitate dominată de simţurile primare (miros, pipăit), închipuire şi curiozitate faţă de sfârlezele (a se citi „mamelele“) fetiţelor:

Întuneric. De fapt, un fel de întuneric, pentru că prin cutiile răsturnate peste mine tot mai amijeşte o rază de lumină. Umblu de-a buşilea, mai degrabă pipăindu-mi drumul decât folosindu-mă de lumina ochilor. Nici n-aş vrea să văd. Obiectele pe care le ating sunt mai frumoase în imaginaţie decât dacă le-aş aproxima din priviri.
[...] O bucată de ladă. În ladă au fost portocale - sigur au fost portocale, le pot simţi mirosul. Portocalele sunt ca sânii ţigăncuşei care vine la mama şi-i vinde fuse. Nu. Mai degrabă sânii ei sunt ca două sfârleze.

Ceva mai mult spirit epic animă proze precum Amintirile mele din al doilea război mondial, unde evenimentele se petrec într-un sat aflat cândva pe linia frontului, iar locuitorii găsesc din când în când bombe neexplodate. Relatarea, care are un caracter alegoric mai ceva ca-n Mioriţa, îmbracă pe alocuri haina umorului negru:

Fratele bunică-mii s-a dus să culeagă ghiocei prim primăvara lui '45. Pe lângă ghiocei a găsit şi o bombă extraordinar de utilă în gospodărie prin aceea că, în interiorul ei, se găsea nu ştiu ce substanţă pe care o puteai folosi la vopsitul lânii. A bătut bomba de o epavă de tanc uitată în pădure, până când i s-au împrăştiat toţi ghioceii, laolaltă cu mâinile, picioarele şi caoul. L-au adus acasă într-o traistă, fără să se mai chinuie nimeni să găsească toate piesele dintr-un puzzle care, chiar şi incomplet, trebuia îngropat creştineşte.

Textul are niveluri de adâncime variabile, iar referenţialitatea naratorului pune câteodată probleme insolubile („sunt mama mamei mele“/„sunt tatăl mamei mele“ etc.)

Tot anecdotică filtrată prin simţirea copilului găsim, cu adaosuri variabile de evenimente fantastice, şi în Ursoaica Lili şi Balena Goliat sau în Titanicul, două din cele mai reuşite povestiri din volum, alături de Maimuţa, din acelaşi univers. Lampa cu căciulă (apropo, e vorba de un tub catodic de la aparatele elecronice mai vechi) ne aduce un soi de obiectivare a perspectivei, în sensul că naratorul se retrage din pielea copilului, care devine simplu personaj. Rezultă un text destul de bolovănos, cu tente vagi de Agârbiceanu şi care nu ne umple de entuziasm. Paişpe ţigări ne aminteşte de o afirmaţie a lui Cosmo Kramer, celebrul personaj seinfeldian, care, dându-se drept dermatolog, spunea că a văzut la viaţa lui aluniţe atat de mari încât îşi aveau propriile aluniţe. Adică e vorba de o povestire care conţine 14 povestioare, unele nostime, altele nu, ba chiar de-a dreptul slăbuţe.

O altă dominantă tematică a cărţii e evocarea, cu o bună doză de umor pe post de antidot pentru nostalgie, a anilor de comunism. E o temă la modă în proza noastră din ultimii zece ani. Cioburi de copilărie comunistă găsim în Lumea interlopă a brusturelui, iar o incursiune în relaţia sistem-individ, de data asta fără copii, găsim în Nea Mihai şi tovarăşul Dumnezeu, aceasta din urmă pe linia misticului derizoriu de la Petru Cimpoieşu.

Gata. N-a fost o carte rea - dimpotrivă, a avut destule momente bune. Nu ştiu dacă cititorul îşi va mai aminti mare lucru din ea după câteva luni, iar dacă acesta e un test valabil, cartea riscă să nu-l treacă. Dar în linii mari e de bine. Unde mai pui că am învăţat şi un cuvânt nou, unul pe care nu-l găseşti în dicţionare şi nu neapărat pentru că ar fi obscen (e cunoscută pudibonderia lexicografilor noştri). E vorba de ripcă, care înseamnă, după cum ne explică grijuliu cu cititorii săi, chiar autorul, „crengile care rămân după ce cureţi via, primăvara“.

20 februarie 2011

☺☺☺ Doina Ruşti - Cămaşa în carouri şi alte 10 întâmplări din Bucureşti

8 comments
Kramer (e vorba desigur de personajul din Seinfeld) are un sacou înzestrat, crede el, cu proprietăţi magice, care îl face irezistibil în faţa femeilor pe cel care îl poartă. De fapt nici nu contează dacă haina are darul acesta, e important ce crede Don Juanul newyorkez. Aşa şi în literatură, important e să-l faci pe cititor să te creadă, contează mai puţin concordanţa cu realitatea. Am ales introducerea asta la volumul de proză al Doinei Ruşti, Cămaşa în carouri şi alte 10 întâmplări din Bucureşti (Polirom, 2010), desigur pentru că în el apare (şi) un obiect vestimentar leitmotivic căruia autoarea pare să dorească să-i ataşeze o semnificaţie mai adâncă decât epiderma.

Cămaşa în cauză („în carouri făcute din linii albe şi gri pe fond roşu, o cămaşă moale, dintr-un finet subţiat acum de spălări şi uşor decolorat, atât cât să se aşeze culorile, mai ales roşul, predominant şi luminos“) i-a aparţinut unui anume Iulică, un tânăr student diabetic mort în somn în urma unui infarct. Obiectul vestimentar e descoperit, printre alte obiecte rămase după răposat în casa din cartierul mărginaş Andronache, de Lori, vara acestuia. Aflăm asta din povestirea centrală a volumului (intitulată - se mai miră cineva? - chiar Cămaşa în carouri), unde se torc (ţes?) câteva din firele care asigură coeziunea tematică a cărţii şi fac legătura cu celelalte povestiri. Aici e locul în care apar primele falii ale realităţii, primele semne ale unor fenomene fantastice care se vor manifesta cu frecvenţă şi intensitate variabile pe parcursul celorlalte proze. Lori poartă o vreme cămaşa lui Iulică, iar asta pare să-i dea o sensibilitate specială, o clarviziune anume, în limite destul de cuminţi însă. Mai puţin cuminţi sunt peripeţiile altora, de pildă ale papagalului Jojo, pasărea unei doamne din acelaşi cartier Andronache, moartă şi ea în momentul naraţiunii. Pasărea asta e de fapt o entitate malefică, în corpul ei aflându-se claustrat sufletul unui puber, Marian, care murise dintr-o căzătură (accidentală sau nu, nu-i clar) şi tot ea e cea care, strecurându-i o pastilă din infamul medicament Avandia, e cea care i-a provocat şi lui Iulică infarctul fatal.

În restul cărţii ni se înfăţişează un inventar limitat de personaje care se învârt într-un spaţiu destul de bine delimitat din centrul Capitalei. Ema, o adolescentă destul de răsfăţată, are un început de idilă cu Vicenţiu, tânăr actor, care are o căţeluşă (Mami) al cărei nume provoacă confuzie. Cristian îşi dă rendez-vous la Universitate cu Madi, dar pe biata fată o calcă un automobil, tocmai când, zărindu-şi prietenul, îl striga pe nume. Strigătul respectiv va rămâne să cutreiere prin paginile volumului şi varii personaje îl vor auzi în diferite ocazii ca pe un fel de moroi expresionist care n-a avut parte de un Munch să-l pună în ramă. Că tot ziceam de spaţiu, autoarea pare să vrea să se joace cu continuumul spaţio-temporal mai ceva ca Einstein sau - ca să venim mai aproape de casă - decât Mircea Eliade. Ieşind din apartamentul ei de pe Dacia pentru a merge la întâlnirea cu Vicenţiu, Ema se pomeneşte în plin secol al XVIII-lea, unde alcătuieşte un dublet al Bojorinei, bucureşteancă iubăreaţă, măritată cu zidarul Leţu, dar şi amantă a unui mărgelar. Ema intră ocazional în conflict cu Bojorina, apariţie de rău augur precum domnişoara Christina a lui Eliade.

Am pomenit deja de două ori numele lui Mircea Eliade şi n-a fost deloc la întâmplare. Proza fantastică pe care o scrie Doina Ruşti e în descendenţa unor nuvele eliadeşti. Descendenţa e de-a binelea epigonică. În Un sfert de oră apăsător, o elevă de liceu, Monica, se trezeşte blocată într-o capcană temporală din care nu reuşeşte să scape multă vreme şi e confuză mai ceva ca Gavrilescu din La ţigănci. Noroc că autoarea are inteligenţa să declare că situaţia seamănă cu cea din celebrul film Groundhog Day (sau, completez eu, cu cea din nenumărate alte filme de notorietate variabilă). De Eliade ne mai aminteşte şi insistenţa pe spaţiul bucureştean, ecranul pe care se proiectează peripeţiile fantastice ale personajelor. Interesant este că acest cadrul nu e bidimensional, ci are adâncimea istorică dată de poveşti precum cea a Emei-Bojorina de care am pomenit deja sau istorii ca cea a lui Iane Farmacistu, un personaj din Bucureştii de veac XVIII, contemporan cu chirurgul Agnetei Pleijel despre care am scris mai demult aici.

Se conturează imaginea unui volum de proză înzestrat cu prea puţină originalitate tematică, situat în siajul unui prozator respectabil (Eliade), dar datat şi cu limitele lui. Din fericire, impresia proastă e într-o anumită măsură contracarată de rafinamentul stilistic incontestabil al textului:

Pe sub copertina verde trecea o adiere de petunii şi-n dreapta se vedea strada Batişte, îmbrăcată în aramă. Ema se uită din nou spre Vicenţiu. De sub sprâncene îi cobora un strat de brumă, până în rădăcina genelor. Era un bărbat frumos, înfăşurat în umbra copertinei, şi privindu-l de sus îşi dădu seama că terasa clocotită de căldură şi de fâşâitul cozilor nevăzute, care se legănau insinuant deasupra lor, era acum singurul loc de pe pământ.
„Mă îndrăgostesc“, îşi spuse, iar pânza verde de deasupra terasei vibră discret. (Deznodământul unei zile de iulie)

Una peste alta, Cămaşa roşie... e cartea unui prozator matur şi care stăpâneşte tiranic sculele meseriei. Pe celălalt taler al balanţei stau însă lipsa de originalitate tematică şi epigonismul şi - din păcate - marfa care stă pe tasul acesta trage mai tare în jos.

18 februarie 2011

☺☺☺ Vladimir Sorokin - Ziua opricinicului

0 comments
De data asta mi s-a întâmplat ce i se întâmplă celui care citeşte După douăzeci de ani şi abia apoi Cei trei muschetari. Adică am citit mai întâi Kremlinul de zahăr de Vladimir Sorokin şi abia acum Ziua opricinicului (Curtea veche, 2008). Norocul face ca cele două romane, a căror materie e situată în acelaşi univers spaţio-temporal, să fie, în ciuda continuităţii tematice, independente ca acţiune şi personaje, aşa că cititorul imprudent scapă ieftin de această dată.

Să ne reamintim, aşadar, că suntem în Rusia anului 2028, într-un regim ţarist restaurat (cu Conducător şi Conducătoare), cu un Mare Zid care separă imperiul de lumea din jur şi îi conferă un caracter autarhic pronunţat, cu o combinaţie ciudată de high-tech şi ambianţă medievală (mergând până la caftane şi accesorii). Statul exercită un control strict aspra locuitorilor, cărora li se permite însă, pe post de mecanism de compensare, consumul de stupefiante:

Tătucul statal, Nicolai Platonovici, a făcut o lege măreaţă la vremea sa - „Despre consumul substanţelor relaxante şi energizante“. Conform acestei legi, cocoaşa, fenecica şi iarba au fost permise consumului public o dată pentru totdeauna. Pentru că ele nu fac niciun rău societăţii, ci doar îi ajută pe cetăţeni în muncă şi la odihnă.

Alintată duiois, cu diminutivul un pic derutant, cocoaşa, cocaina reprezintă zăhărelul menit să facă biciul mai suportabil. Cu toate astea, locuitorii acestei Rusii utopice nu-s defel lăsaţi de capul lor. Puritatea moravurilor şi a credinţei în tătuc sunt vegheate cu străşnicie de temuta opricinină. Termenul e luat din inventarul instituţiilor Rusiei medievale a lui Ivan cel Groaznic şi desemnează un fel de comandouri de pedepsire. Opricinicii sunt executanţii necrâcnitori ai unor ordine de o cruzime nemaipomenită şi lichidează eficace orice împotrivire. Komiaga e unul din ei, iar cartea, scrisă din perspectiva lui, e relatarea unei zile de activitate (nu ştiu dacă trebuie să privim procedeul ca pe o replică la celebra zi din viaţa lui Ivan Denisovici, romanul lui Soljeniţin despre care am scris mai demult aici). Pe parcursul a ceva mai mult de 24 de ore, Komiaga cutreieră Moscova în merinul (adică Mercedesul) lui ultramodern şi participă la activităţile specifice castei. Bunăoară, el ia parte la execuţia în stil pur mafiot a stolbovoiului (boierului) Ivan Ivanovici Kuniţin, al cărui domeniu e jefuit şi a cărui soţie e violată imediat ce rămâne văduvă. Nu e singura acţiune punitivă de pe agenda opricinicului. Căzut în dizgraţia Conducătorului, ginerele acestuia, graful Andrei Vladimirovici Urusov, e lichidat după ce un pamflet anonim îi demască pornirile pirofile. Iată cum ni-l descrie autorul pe graf, care îl bate pe Trahanache în materie de demnităţi publice:

[...] ginerele Conducătorului, profesor de drept, academician al Academiei de ştiinţe din Rusia, preşedinte de onoare al palatului Inteligenţei, preşedintele societăţii de călărie a Rusiei, preşedintele societăţii de sprijinire a aeronauticii, preşedintele societăţii luptelor cu pumni ruseşti, amicul preşedintelui Trezoreriei de Vest, proprietatul portului de Sud, proprietarul târgurilor Izmailovsk şi Donskoi, proprietarul companiei de construcţii „Antreprenorul moscovit“, proprietarul întreprinderii „Cărămida moscovită“, co-proprietarul căii ferate de Nord.

Un portret care ni-i aminteşte pe alocuri pe Ilf şi Petrov.

În cele 24 de ore pe care le acoperă cartea, Komiaga mai apucă să rezolve şi tot felul de afaceri personale. La capitolul acesta trebuie menţionată vizita pe care i-o face, din însărcinarea Conducătoarei, prezicătoarei Praskovaia Mamontovna. Aceasta evită, ca orice membră respectabilă a breslei, să facă preziceri prea exacte şi la întrebarea finală („Ce o să fie cu Rusia?“) ea răspunde, ambiguu, „Nimic n-o să fie“. Un răspuns care poate fi citit şi în cheie wagneriană, dacă ne duce gândul la întâlnirea din Götterdämmerung a lui Wotan cu tenebroasa Erda, zeiţa-divinatoare a adâncurilor. În fine, ziua de lucru încheiată, Komiaga ia parte la o orgie a organizaţiei opricinicilor care se încheie cu ditamai împreunarea homosexuală a membrilor. O scenă de mare violenţă, aşezată înspre sfârşitul cărţii, prin simetrie cu un alt episod de sălbăticie, linşarea lui Ivan Ivanovici Kuniţin.

În rest, un Sorokin aşa cum îl ştiam din cartea precedentă, cu exuberanţa lexicală cunoscută, cu expresiile când arhaice, când luate din chineză care alcătuiesc melanjul lexical specific prozatorului. şi cu destul sarcasm, nu neapărat la adresa tiranilor prezenţi sau viitori ai Rusiei, ci mai degrabă a snobărimii eterne şi ubicue:

Primul canal [de televiziune] transmite cartea unuia, Racunin, Unde a mâncat Derrida?, cu o descriere amănunţită a localurilor unde a mâncat filozoful occidental în timpul petrecerii lui în Moscova post-sovietică. Un loc aparte în carte îl are capitolul Resturile de mâncare ale măreţului.

Ziua opricinicului e o carte care merită, categoric, să fie citită, deşi am avut senzaţia că e mai puţin cizelată decât Kremlinul de zahăr. şi parcă e şi mai rău tradusă decât aceasta din urmă. Fără să cunosc limba rusă, am rămas cu impresia că Mihail şi Alexandru Vakulovski au făcut o treabă mai proastă decât traducătoarea Kremlinului... Antoaneta Olteanu.

16 februarie 2011

Din peripeţiile scriitorului

10 comments
Redau şi azi un text de pe blogul prozatorului Marin Anton. Se numeşte „Am tăiat porcul, cum îl preparăm? - sau care-i faza cu scrisul şi publicatul unei cărţi“ şi ne împărtăşeşte câte ceva din peripeţiile care preced publicarea unora din cărţile pe care le citim şi pe care le comentăm câteodată. Poza de deasupra reprezintă contribuţia mea la postarea de azi.

Lucrurile încep cam aşa:

Într-o zi, vine o Poveste pe la tine. Nu contează de unde, cum ori ce fel de poveste e. Este EA, este chiar EA. E aievea, e frumoasă, interesantă şi misterioasă. Te seduce, te subjugă şi în cele din urmă trebuie neapărat să o scrii. O scrii, o rectifici, o refaci, fiindcă n-ai reuşit să o desenezi sau să găseşti exact nuanţele ori tuşa potrivită. O întreagă idilă, frământată şi pasională. Ca orice bărbat discret, nu dau detalii.

Problemele celelalte încep însă abia când romanul rezultat din această idilă e gata. Nu de altceva, dar l-ai scris pentru a fi citit şi de alţi oameni. (Eu, cel puţin, nu-s din cei ce scriu numai pentru sine, nepăsător la rezonanţa textelor mele în interiorul altora, însă nu am, recunosc, nici un public-ţintă.) Dar pentru ca acest lucru să se întâmple, iar tu să rămâi autorul, trebuie să găseşti o editură care s-o publice. De aici urmează o epopee care poate fi dramatică. Fireşte, asta dacă nu eşti deja un NUME, dacă nu eşti amic cu vreun patron de editură sau dacă nu ai un noroc chior. Normal, mai sunt şi alte variante, dar eu nu am nicidecum acces sau înclinaţie către ele. Ca să dau doar un singur exemplu, nu ştiu, structural, să-mi fac şi să-mi cultiv relaţii. Ceea ce, mai mult ca sigur, este un mare defect. Ferice de cei ce nu-l au!

Dacă eşti un naiv patentat - ca să nu zic altfel... - începi prin a lua legătura telefonic cu o editură. Ţi se spune să trimiţi manuscrisul prin e-mail. Îl trimiţi, continuând să fii la fel de naiv. Aştepţi să primeşti un mesaj de confirmare din partea editurii că l-au primit. N-o să vezi aşa ceva. După o săptămână, timid, încerci să afli ce s-a întâmplat cu manuscrisul - a ajuns sau n-a ajuns, rătăcindu-se prin ceţurile internetului? Ţi se răspunde scurt şi acru - când cineva binevoieşte, fireşte - că a ajuns. Dar, de obicei nu ţi se mai răspunde de fel. Absolut nimic. Nici măcar cu o înjurătură sau cu două rânduri care să-ţi arate că nu corespunzi profilului editurii, că scrii prost, că eşti plictisitor ori că ai trimis prea târziu lucrarea şi n-a mai fost prinsă în planul de publicare anual al firmei.

Dar, printr-o adevărată minune, totuşi ţi se răspunde cumsecade - asta într-un caz din zece. Ţi se spune că da, lucrarea a fost primită şi e dată spre lecturare - întotdeauna spre lecturare, nu citit - unor recenzenţi foarte capabili. Aceştia îşi vor da verdictul cam într-o lună, hai o lună şi jumătate. Mulţumeşti frumos şi aştepţi. Şi aştepţi, şi tot aştepţi. Cam după alte două săptămâni peste termenul maxim care ţi s-a precizat, încerci să afli care mai e situaţia. Dacă ai noroc, dai de aceeaşi persoană cu care ai mai vorbit. Există şi situaţii în care dai de altcineva, iar acest altcineva îţi spune că cel dinainte a plecat din firmă şi nimeni din toată editura n-are habar ce dracului s-a întâmplat cu prostia ta de lucrare. O s-o caute ei şi, dacă or găsi-o, o să-ţi dea un semn. La faza asta, poţi să pui cruce întregi afaceri cu respectiva editură. N-o să mai primeşti niciodată niciun semn. Oricum, în birourile multor edituri stă scris cu majuscule pe o foaie pusă la vedere: MANUSCRISELE PREDATE NU SE ÎNAPOIAZĂ! Cam acelaşi gen de anunţ este afişat şi în camera în care se predau lucrările care participă la anumite concursuri literare. De ce? Vă las pe dumneavoastră să găsiţi răspunsul...

Însă dacă ai noroc, redactorul cu care ai mai avut onoarea să conversezi, la capătul celor câteva luni de aşteptare, o să te invite la o discuţie, chiar la sediul firmei. Poate că o să-ţi dea şi o cafea. Aplicând principiile psihoterapeuticii, care spun să nu răspunzi niciodată clientului printr-o negaţie fermă, redactorul o să înceapă cam aşa: "Romanul nu-i scris tocmai rău. Aveţi verb (sigur, toată lumea are) dar..." Iar de aici pornesc toate neajunsurile.

Cea mai interesantă discuţie de acest gen pe care am avut-o cu un domn redactor a fost una în care omul mi-a zis că primele patruzeci de pagini ale romanului - câte îi trimisesem de fapt din întreaga lucrare - sunt foarte interesante, dar... ce urma este foarte previzibil, maniheist, comun. I-am întins o coală şi l-am rugat să-mi scrie cinci idei după care urma să se desfăşoare acţiunea cărţii, după părerea lui. A refuzat profund ofensat. Apoi mi-a făcut o propunere imposibil de acceptat: să scriu restul romanului după un plan vag şi realmente plicticos la care se gândise dumnealui - probabil cu puţin timp înainte de a sosi eu, presupun. I-am zis că mai bine l-ar scrie chiar domnia sa. Peste două minute - cât mi-am strâns lucrurile, mi-am pus canadiana şi am dat politicos mâna - mi-am luat tălpăşiţa de acolo. Am zis mersi că am scăpat aşa de ieftin.

O altă lege fundamentală, uneori chiar scrisă pe site-urile editurilor, spune că un autor nu trebuie să umble cu acelaşi roman, mănunchi de proze scurte sau poezii pe la mai multe edituri. Ba anumite case editoriale chiar lasă de înţeles destul de ameninţător că lumea editorilor e mică şi unită - sanchi unită! - şi acest gest "murdar şi incalificabil" se află repede, iar urmările sale vor fi aspru pedepsite. De aici rezultă că pentru publicarea unui roman trebuie să aştepţi vreo zece ani până faci turul editurilor noastre care contează - în medie, cam la fiecare editură, până ai un răspuns, pierzi vreo şase luni minimum. Asta fără să ai nici măcar garanţia că poate cineva de acolo o să-ţi citească cu adevărat vreodată cartea. Poate doar paznicul, în lungile ceasuri ale nopţii. Ideal ar fi, deci, să scrii în avans vreo trei-patru romane, volume de proză scurtă sau plachete de poezie şi abia după acea să începi să alergi să le publici pe undeva. Timpul aşteptărilor se va scurta, desigur, remarcabil. Bine, la fel de sigur se va scurta şi durata de viaţă a autorului. Dar, în fond, marii scriitori se nasc abia după ce mor, nu? Doar, vorba aceea, adevăratele valori se impun până la urmă, la fel de exact şi poporan pe cât e şi zicerea mioritică de mare circulaţie cum că speranţa moare ultima...

Dar să admitem că tot acest calvar se termină prin miracolul apariţiei cărţii. O primeşti - măcar cele zece-douăzeci de exemplare la care ai dreptul prin contract - o vezi şi îi simţi aroma aceea indescriptibilă de cerneală tipografică a cărţii noi. E romanul tău întrupat, gata spre a fi oferit lumii întregi!

Hm! Aşa îţi închipui tu. Deşi ştii sigur că romanul tău a apărut, nu-l găseşti de fapt prin nicio librărie. Telefonezi la editură. Ţi se explică politicos că merge mai greu cu distribuţia. După două luni vezi primele cinci volume într-o librărie şi te luminezi. Deşi eşti un anonim, surpriză!, cărţile ţi se vând în câteva zile. Cei te cunosc - în afara celor cărora chiar tu le-ai dat cele zece exemplare - se dovedesc mult mai mulţi decât te-ai fi aşteptat. Apoi mai vin cinci, iar luna următoare alte cinci. Şi alea se vând într-o săptămână. O rumoare începe să se înfiripe în jurul romanului tău, pe net, pe bloguri, ba chiar şi un critic, doi, te bat într-un fel sau altul pe spate, zicându-ţi bravo (dar nicodată în vreo cronică, că doar domniile lor nu se ocupă de recenzii sau de critica de întâmpinare). De la editură ţi se spune că mda, uimitor, dar ai vândut deja două sute în toată ţara (tirajul tău e de maximum 500 de volume). Ei sunt chiar mai uimiţi decât tine. Aşa că, din pricini tainice, pe la librării nu se mai găseşte nicio carte de-a ta. Au devenit mai rare şi mai inaccesibile decât incunabulele. Cine se încăpăţânează să-ţi citească cartea, trebuie să o cumpere de pe site-ul editurii. Altminteri nu. Faci toate diligenţele necesare - ba chiar adevărate poştalioane, cu tot cu cai de schimb - dar în zadar. Nu-ţi rămâne decât să ceri, în virtutea drepturilor tale de preempţiune în achiziţii, un număr de cărţi pe care să le cari cu sacoşa celor care ţi le solicită pe net sau pe bloguri. Simţi că, puţin câte puţin, înebuneşti şi-ţi pare rău...

Sigur, prin tot acest coşmar nu trec nişte personalităţi ca Lori, Mihaela Rădulescu sau, cu voia dumneavoastră, Ion Iliescu (chiar mă mir că Traian Băsescu ori duduia Udrea n-au publicat nimic, dar presupun că gloria literară e ceva prea mic pentru nişte oameni atât de mari). Evident, tot atât de adevărat e şi faptul că aceste doamne şi aceşti domni au cu totul şi cu totul alt statut. Ei nu sunt, categoric, scriitori.

Din când în când, pe la televiziuni mai apar însă ei, marii editori şi înalţii diriguitori ai culturii naţionale. Ce fac ei? Păi, ce să facă? Deplâng, frângându-şi ca Hecuba mânuţele sau filozofând sfătos, starea bicisnicei literaturi române contemporane.

Şi? Şi toată lumea mulţumită!

P.S. În momentul de faţă car la răstimpuri, cu scoşa, romanele publicate. Totodată am 3 (trei) romane date în lucru pe la edituri diferite. Unul mi s-a promis că o să apară. Când? Cândva, când va veni momentul. Un altul, la altă editură, este la lecturat. De o lună şi jumătate. Asta după ce am aşteptat alte trei luni până să fie momentul să îl trimit. Mai aştept, desigur. Pe ultimul tocmai l-am predat ieri, personal, unui redactor, fireşte, celei de-a treia edituri. Spre surprinderea multora, n-am clacat, în sensul că nu-mi vine să-mi iau câmpii de la toate astea şi nici la scris n-am renunţat - deja îmi tot dă târcoale o altă Poveste. Cu toate că - na! sunt stoic, nu masochist -, îmi mai spun şi eu păsul pe aici. Sper să fiu înţeles şi iertat de acest abuz. Cum spune mucalit domnul Florin Lăzărescu, "şi scriitorii e oameni". Deşi observ că e tare greu de crezut.

☺☺☺ Grigore Olimp Ioan - Cronica unor destine

0 comments
Sub titlul nesărat Cronica unor destine, Editura Vremea a publicat în 2004 memorialistica lui Grigore Olimp Ioan, la vremea aceea nonagenar, om care pare să fi văzut multe la viaţa lui. După mamă, omul e înrudit cu familia boierilor olteni Otetelişanu (numele le sună cunoscut celor care au citit despre celebra terasă omonimă aflată pe locul unde e azi Palatul telefoanelor din Bucureşti). După tată, se trage dintr-o familie veche de răzeşi moldoveni. Ambele neamuri au arbori genealogici foarte ramificaţi şi bogaţi în frunze, cu cupluri care au de la trei copii în sus şi cu destui reprezentanţi de o longevitate respectabilă (bunicul autorului a trăit 97 de ani).

Cronica unor destine are trei mari secţiuni. Prima, de altfel cea mai masivă (aproape două treimi dintr-un volum care trece de altfel binişor de 600 de pagini), e dedicată familiei şi e dominată, pe linie paternă, de figurile străbunicului (proprietarul de la Cucova), bunicului (preşedinte la Curtea de Apel Constanţa) şi tatălui (jurnalist şi secretar de presă la Legaţia României de la Paris). Printre picioarele acestor trei bărbaţi fojgăie o populaţie imensă alcătuită din unchi, mătuşi, veri, cumnaţi şi cumnate, unii figuri mai cunoscute, alţii, uitaţi azi. Evocarea e de multe ori, s-o zicem drept, destul de convenţională şi plată, deşi nu lipsesc momentele de vervă:

Primul ei soţ a fost probabil un om bine situat. Deci căsătoria ei a fost socotită de întreaga familie drept un succes. N-a ajuns însă până la noi nici numele lui de botez nici meseria. Se ştie numai că-l chema Slăvitescu şi (se pare) a murit într-un accident de vânătoare. Lucru ce a produs o excelentă impresie în cercurile pe care le frecventau.

Printre pasaje mai puţin inspirate se strecoară şi portrete pitoreşti, cum ar fi cel al generalului Grigore Constandache, „cel mai scund general din armata romană“, rudă prin alianţă cu autorul. E drept că uneori memoria îi mai joacă renghiuri... memorialistului, care ajunge bunăoară să confunde între ele războaiele mondiale. Dacă lui Grigore Olimp Ioan scăparea i se poate ierta, mai puţin de înţeles e cum de editorul n-a găsit de cuviinţă să ne semnaleze eroarea. Probabil însă că s-a făcut economie, iar textul s-a publicat fără să-l onoreze atenţia vreunui redactor serios.

Cea de a doua categorie de texte sunt amintiri din redacţia ziarului Universul, unde autorul a lucrat în anii 1930. Şi nu oriunde, ci la suculentul departament Fapte diverse. Vechiul ziarist ne semnalează o serie de trucuri ale meseriei folosite la vremea aceea. De pildă, redacţia avea un stoc de introduceri-standard la evenimentele publice şi care se foloseau în funcţie de starea vremii, pentru a se câştiga timp. Dacă era vreme frumoasă, se începea reportajul aşa:

Încă din primele ore ale dimineţii un freamăt neobişnuit pulsa în inimile locuitorilor Capitalei. Un soare strălucitor vestea şi că natura ţine să participe la această măreaţă sărbătoare, poleind totul cu tonuri de un aur cald, care se răsfrângeau cu dărnicie pretutindeni etc.

Dacă, dimpotrivă, era urât afară, reportajul pornea diferit:

Deşi vremea a fost capricioasă, plouând ore în şir, o vibraţie deosebită a aerului sublinia parcă momentele de înaltă însufleţire ale populaţiei. Încă din primele ore ale dimineţii, flamurile fluturânde pretutindeni etc.

Cică îndeosebi formularea cu „vibraţia deosebită a aerului“ le plăcea mult cititorilor. Ca jurnalist, G. O. Ioan a acoperit (cum s-ar zice azi, cu un calc după expresia englezească) tot felul de evenimente răsunătoare, cum ar fi procesul inginerului Liviu Ciulei (tatăl regizorului cu acelaşi nume), acuzat că ar fi otrăvit-o pe Tita Cristescu, fiica mai zburdalnică a unuia din primii conducători ai partidului comunist, Gheorghe Cristescu (cei interesaţi pot afla mai multe despre evenimente din cartea lui Stelian Tănase, Clienţii lu' tanti Varvara). Iar povestea are un epilog cu totul surprinzător, pe care n-o să-l dezvălui aici, nu de alta, dar poate chiar îi vine cuiva poftă să citească cartea).

Finalmente, cartea cuprinde o secţiune consacrată carierei post-Universul a autorului. Acesta, care a făcut războiul ca aviator, a ocupat la sfârşitul anilor 1940 postul de secretar de presă la Ministerul de Interne şi numai o serie de întâmplări norocoase l-au ajutat să scape de puşcărie. Nici prea bine nu i-a fost, căci, demascat ca element burghezo-moşieresc, a trebuie să lucreze mulţi ani la mecanic pe diferite şantiere, de la cel al vechiului canal Dunăre-Marea Neagră până la hidrocentrala de la Bicaz şi apoi la Constanţa. O altă lume, o altă mulţime de personaje, acelaşi optimism ar celui care relatează. Cronica unor destine merită citită de cei care au timp, răbdare şi aplecare pentru întâmplările din trecut.

13 februarie 2011

☺☺☺ Barry Millington - The New Grove Guide to Wagner and His Operas

2 comments
Deşi se intitulează „ghid“, cartea muzicologului britanic Barry Millington, The New Grove Guide to Wagner and His Operas (Oxford University Press, 2006) nu e tocmai o călăuză pentru ageamiii care nu ştiu drumul. Ba chiar unii ar putea spune că e o carte pentru cunoscătorii care vor să-şi rafineze şi îmbogăţească informaţiile despre Richard Wagner şi operele lui. Oricum am lua-o, e un volum care merită interesul celor pasionaţi de respectiva muzică sau (sunt şi din aceştia) fascinaţi de figura compozitorului. În ceea ce mă priveşte, fac parte mai degrabă din prima categorie decât din a doua, deşi nu pot să spun că detaliile biografice nu sunt cât se poate de interesante şi nu de puţine ori de-a dreptul spectaculoase. Am aflat bunăoară că atacul de cord care l-a doborât pe Wagner în 1883 (moartea de la Veneţia, cu tot cortegiul de siropozităţi) ar fi fost provocat de o ceartă cu apriga Cosima, care îi reproşa o legătură cu una din... fetele-flori din Parsifal.


Ghidul... lui Barry Millington se deschide cu un tabel cronologic al vieţii compozitorului, urmat de un capitol nu foarte lung despre viaţa acestuia şi unul, iarăşi destul de scurt, despre stilul şi structura lucrărilor. E limpede încă de la început că în ansamblul cunoscut sub banalizatul nume de „omul şi opera“ cartea vrea să acorde prioritate celui de al doilea element. Ideea asta se confirmă odată ce parcurgi corpul lucrării, care cuprinde mai bine de jumătate din volum, şi care e consacrat prezentării şi analizei celor 14 opere ale lui Wagner (numărul se obţine dacă se iau în considerare şi mai puţin cunoscutele Die Feen şi Das Liebesverbot, scrise în tinereţe şi rareori interpretate). În această secţiune, foarte consistentă, fiecare operă e disecată pe cât de detaliat o poate permite o carte de nu mult peste 200 de pagini, cu descrierea acţiunii şi cu exemple muzicale de care se pot bucura, desigur, mai mult cunoscătorii decât cititorii neavizaţi.

Ritmul este rupt, dacă se poate spune aşa, de două capitole, la bază articole din The New Grove Dictionary of Opera despre Bayreuth şi despre leitmotive, scrise de Geoffrey Skelton şi, respectiv, Arnold Whittal. Textul despre Bayreuth, foarte succint de altfel, e totuşi indispensabil pentru o inţelegere corectă a ceea ce a însemnat pentru Wagner acest orăşel bavarez, a cărui istorie e marcată de aproape 140 de ani de celebrul festival organizat până în zilele noastre de descendenţii compozitorului. Deosebit de interesantă e contribuţia lui Arnold Whittal, care sintetizează evoluţia noţiunii de leitmotiv muzical la Wagner. Sigur că pentru cine vrea să afle mai multe nu e destul, de aceea eu i-aş sfătui pe cei care doresc o iniţiere să asculte cele două discuri cu leitmotive comentate de Deryck Cooke apărute la Decca.

Deşi n-am urmă de aplecare spre artele plastice, cea mai interesantă parte a cărţii mi s-a părut ultima, cea consacrată punerii în scenă a operelor lui Wagner, cu începere in 1876 (anul primului festival de la Bayreuth). Se pare că e greu să găseşti vreo tendinţă sau curent artistic care să nu fi influenţat montările propuse în ultimul secol şi jumătate, de la decorurile realist-kitschoide ale ultimelor decenii ale secolului al XIX-lea şi până la cele avangardist-modernist-suprarealiste. Pentru postarea de azi am ales două exemple luate din carte.

E vorba mai întâi de montarea din 2004 a lui Michael Scott-Mitchell la State Opera of South Australia. Celebrul pod-curcubeu din Das Rheingold a fost înlocuit de o scară albă, iar în partea stângă a scenei zace gigantul Fasolt îmbrăcat într-o salopetă de muncitor de culoare galbenă (deşi poza e alb-negru):


Iată acum o poză de la Covent Garden din 2005 (scenografia lui Stefanos Lazaridis). În actul I din Siegfried, personajul Wanderer (adică Wotan) se va confrunta cu eroul principal după ce avionul cu care a călătorit s-a prăbuşit, trecând prin acoperişul forjei în care s-a făurit sabia magică Nothung:
Printre anexele volumului se numără una cu înregistrări recomandate. M-a surprins să nu găsesc printre ele cunoscuta (şi foarte valoroasa) integrală a Tetralogiei dirijată de Georg Solti.
PS Am citit cartea în format electronic pe iPad cu programul Stanza.

9 februarie 2011

☺☺☺ Ciprian Şiulea - Retori, simulacre, impostori. Cultură şi ideologii în România

15 comments
Mai vechea şi mai puţin discutata carte a lui Ciprian Şiulea - Retori, simulacre, impostori. Cultură şi ideologii în România (Compania, 2003) a prefigurat, se pare, scandalul iscat odată cu apariţia lucrării Boierii minţii a lui Sorin Adam Matei, despre care am avut ocazia să scriu mai demult aici. Cartea (al cărei titlu trimite, evident, la cunoscutul studiu al lui Maiorescu Oratori, retori şi limbuţi) e o culegere de eseuri pe teme care nu par legate între ele, ceea ce îl poate descumpăni pe cititor. Adevărat e şi că, anticipând parcă un asemenea reproş, autorul îşi începe cartea cu o Introducere în care explică ce şi cum cu volumul acesta. Pe scurt (şi simplificând, desigur, lucrurile), ar fi vorba de „relaţia tensionată şi adesea nefericită pe care ideologiile - atât cele consacrate, cât şi cele de dată mai recentă - au întreţinut-o cu cultura română“. Hmmm... germenii subversiunii plutesc deja în aer. Iar dacă la asta adaug şi faptul autorul anunţă şi că una din temele majore este „imensul deficit de exerciţiu critic de care suferă cultura romană“ pocinogul e gata.

Temele propuse de Ciprian Şiulea vizează, printre altele, receptarea (ne)critică a „furioşilor interbelici“ sau lipsa de spirit critic a şcolii de la Păltiniş, grupare din care se recrutează destule figuri oficiale/oficializate ale intelighenţiei de azi. Tot materie de critică, dar glisând considerabil spre ideologie, eseistul cere reconsiderarea dimensiunii politice a lui Titu Maiorescu. În fine, o temă importantă este, în opinia lui Şiulea, crearea de mitologii naţionale compensatorii pe care poporul român ar ilustra-o foarte suculent. Ilustrarea se face, surprinzător la prima vedere, pe un aşa-zis mit al postmodernismului, dar odată ce treci de surpriza iniţială demonstraţia se dovedeşte convingătoare.

Primul eseu, Saivane şi piramide, explorează consecinţele arhitecturale ale propagandei şi ideologiei comuniste. Aplicaţia imediată o constituie apăsătoarele şi ternele cartiere de blocuri. Autorul nu pare să fie în mediul lui, dar efortul de ilustrare a unor concepte e cu totul stimabil, iar reflecţiile pe marginea spaţiului public/privat sunt destul de interesante. Cei interesaţi de teatru ar putea aprecia mai mult cel de al doilea eseu, intitulat Comunismul în texte dramatice, unde vor găsi aprecieri despre trei dramaturgi ai epocii: Teodor Mazilu, D.R. Popescu şi Marin Sorescu.

Mult mai în vervă pare Ciprian Şiulea în textele care alcătuiesc, inclusiv topologic, miezul cărţii. Cel mai substanţial dintre ele, Maiorescu şi românii, constată că mentorul Junimii a fost în bună măsură rău înţeles de marea majoritate a exegeţilor săi (de la Lovinescu la Z. Ornea), cel puţin în ceea ce priveşte latura ideologică a operei şi atitudinilor publice ale criticului. Bazându-se pe texte needitate până nu demult, autorul combate imaginea unui Maiorescu conservator şi reacţionar în sens tradiţional şi conturează imaginea unui reformator lucid şi pragmatic, care intuieşte pericolele reprezentate de celebrele forme fără fond. Rătăcirea în Europa semnalează dificultăţile şi paradoxurile aşa-zisului discurs integraţionist. În ebrientul stil clasic propune o analiză a cărţii Omul recent de H.R. Patapievici, recent apărută la data aceea. Analiza, extrem de aplicată şi ilustrată din belşug cu citate, pune în evidenţă numeroase incoerenţe precum şi, pe alocuri, lipsa de logică. Opera patapieviciană e pusă sub semnul autismului locvace (oops!), caracterizare pe care o găsesc nu doar plastică, ci şi foarte nimerită. Postmodernismul românesc, ultimul capitol al volumului, scanează corpul cultural al naţiei în căutarea mitologilor compensatoare. Adevărat studiu de caz este postmodernismul românesc. Ca şi în capitolul precedent, se analizează mai în profunzime o lucrare tematică a lui Ion Bogdan Lefter, iar diagnosticul e în bună măsură asemănător cu cel pus cărţii lui Patapievici.

Greu de epuizat teme aşa de grase în doar câteva rânduri. Ciprian Şiulea vorbeşte adesea de funie în casa spânzuratului, fluieră în biserica establishmentului cultural al zilelor noastre, răstoarnă clişee şi zgâlţâie ierarhii ce par/păreau de neclintit. Toate acestea într-un stil sobru, fără atacuri la persoană, cu idei înlănţuite logic şi din cauza asta mai greu de combătut de cei pentru care recunoaşterea misticoidă a autorităţii culturale infailibile reprezintă singurul argument. 

7 februarie 2011

☺☺☺ Svetlana Cârstean - Floarea de menghină

12 comments
În 1974 a făcut senzaţie ştirea că un soldat japonez, Hiroo Onoda, a fost găsit ascuns în munţi, aşteptând ordine de la superiori fără să ştie că războiul s-a terminat. Dacă am fi foarte răutăcioşi, am putea spune că Svetlana Cârstean repetă întrucâtva, cu volumul de versuri Floarea de menghină (Cartea Românească, 2008) isprava bravului urmaş al samurailor. Cel puţin asta e senzaţia pe care ţi-o lasă o bună parte din textele plachetei, mai ales cele reunite în ciclul Cartea muncitorului sau Floarea de menghină, care par desprinse dintr-o antologie proletcultistă, ce-i drept, mult mai soft decât cele cu versuri de Nina Cassian sau Dan Deşliu:

Bună dimineaţa, muncitori!
Sirenele vă cheamă. Paşii voştri se aud grăbiţi prin umezeala rece a dimineţii. Răcoarea vă aduce aminte că sunteţi puternici, de aceea nici nu aveţi chef s-o înfruntaţi. Trupurile voastre molatice, îmbibate de căldura de neînlocuit a patului, a nevestei, trupurile voastre înaintează în voie. Cât aş fi vrut să vă spun că vă depuneţi ca picăturile de rouă pe flori! [...] Bună dimineaţa, muncitori!
Ţăranii v-au luat-o înainte. Ţăranul e demult în câmp pentru a pregăti arăturile de primăvară.

sau, de data asta, într-o cheie sentimentală şi mai apăsată dublată de un pic de (auto)ironie:

Bună dimineaţa, muncitori!
Vă spun încă o dată. Greutatea voastră din faţa strungului, a bancului de lucru, a maşinii de găurit, apasă pe umerii noştri lipsiţi de vlagă. Pe braţele noastre cu muşchi inexistenţi. Noi, burghezii care dormim până târziu, oblomovişti netrebnici!

E, fără îndoială, o opoziţie tare. Pe de o parte, spiritul personajului goncearovian (evocat şi în poezia Oblomov pe ape), pe de altă parte, proletarul căruia, ne zice într-un loc poeta, „aroma piliturii îmbibate de ulei îi ameţeşte simţurile“. Ca să nu mai vorbim de faptul că muncitorul „ştie mai bine decât el care pot fi dorinţele unei menghine“. Pe nesimţite, relaţia cu menghina (obiect desigur simbolic) devine una sadic-masochistă şi o face pe poetă să se întrebe retoric: cine ştie mai bine decât el care pot fi dorinţele unei menghine? Să recunoaştem, e şi în acelaşi timp nu e o mare distanţă de aici până la versurile lui Constant Tonegaru:

Pune-ţi doamnă ochelarii de maistru sudor
căci inima mea în fuziune ca un metal
turnat dintr-un turn peste popor
cu brio tresaltă şi dilată cu spor
pereţii salonului sentimental.

Cel de al doilea ciclu al cărţii, denumit Cartea părinţilor sau „Sunt cuminte, promit“ e mult mai interiorizat şi ar părea că e dedicat lumii copilăriei. E o exclusivitate înşelătoare, pentru că şi Cartea muncitorului... e plină de referiri la vârste mai fragede decât cea în care se situează poeta şi introdusese personaje precum Chiribuţă, Bârzoieş sau Roxana, colegi de şcoală sau profesori. Preocuparea autoarei se mută mai în adâncime şi o surprindem explorând straturi ontologice mai profunde:

Sunt femeie,
corpul meu pluteşte de atâta timp,
deasupra apelor întinse, alb ca o lumină de lună,
impudică şi tăcută.
Sunt o mamă nemiloasă,
care-şi îmbrăţişează copilul,
până la sufocare [...]

Cartea iubirii sau Akihito e marcată de un spirit ludic pe care îl puteam doar bănui în primele două părţi. Într-una din poezii (Akihito), ni se relatează pasiunea ciudată a unei fetiţe pentru un prinţ japonez (că tot începusem cu o relatare despre un personaj nipon!). În altă poezie, una densă şi cu versuri care ar fi mai lungi ca dodecasilabele dacă n-ar fi albe, apare un alt personaj fistichiu (Marele Cofetar), iar textul le este dedicat lui Gellu Naum şi unei anume Miruna. Nu dau citate, dar poezia merită citită sau, pentru cine n-are răbdare, ascultată pe CD-ul care însoţeşte cartea.Dacă prima jumătate a Florii de menghină ne ducea cu gândul la un anacronism pe de o parte real (poeziile apar la destui ani după ce regimul aşa-zisei supremaţii a proletariatului sucombase) şi pe de altă parte ironic, finalul (Cartea singurătăţii sau Do You Yahoo?) pare să dovedească ambiţia autoarei de a recupera terenul pierdut. Gata cu uniformele mânjite cu vaselină, unde-s muncitorii d'antan?, acum se scriu e-mailuri şi se dă Cezarului ce i se cuvine în materie de vorbe tari. Cu alte cuvinte, dacă bieţii muncitori îşi făceau norma la menghină, poeta îşi face norma la masturbări, orgasme şi împreunări, într-o frenezie pe alocuri obositoare şi (să fim drepţi) nu cine ştie ce originală:

Svetlana Cârstean
svetlanacarstean@yahoo.com
wrote:
Mi-e ruşine de Inboxul meu gol, ca şi cum
m-ar
prinde
cineva masturbându-mă.
Multă sexualitate, nu-i aşa, în pustietatea
asta?

Parcă speriată de direcţia în care o luase, Svetlana Cârstean revine, la sfârşitul cărţii, la un discurs mai ponderat şi face recurs - a câta oară? - la floarea de menghină, de parcă aceasta ar fi un leitmotiv wagnerian care, după ce a scotocit prin Nibelheim, cochetează cu Walhalla. Sigur că nu se face primăvară cu o singură floare, fie ea şi de menghină, dar acolo unde e secetă contează până şi cele mai timide manifestări ale vegetaţiei.

4 februarie 2011

Culturomica sau răsfoitul cărţilor pe neve

12 comments
Titlul postării de azi nu se referă, oricât ar părea de ciudat, la obiectele pasiunii cartoforilor, ci la cărţile de citit, acelea care se pot găsi în rafturile bibliotecilor acolo unde mai există aşa ceva. În anii din urmă, odată cu extinderea spectaculoasă a internetului, unii cititori pasionaţi au avut impresia că au să-l apuce în curând pe Dumnezeu de picior şi au să capete acces online la toate cărţile din lume. Un fel de vis al lui Pico de la Mirandola tradus în limbajul bibliomanilor. Speranţele au crescut odată cu anunţarea proiectului firmei Google de a digitiza şi de a pune la dispoziţia celor interesaţi întregul corpus tipărit al omenirii, cunoscut de pe acum sub numele de Google Books. După cum ştim acum, acest proiect ambiţios şi, după unii, foarte generos, s-a lovit de dificultăţile legate de copyright, căci mulţi editori şi autori au dat în judecată compania americană, considerându-se lezaţi în drepturile lor de autor.


Ideea de a ocoli stufărişul legal şi de a face totuşi ceva cu volumele digitizate de Google a avut-o Erez Liberman Aiden, un doctorand în genomică la Universitatea Harvard, care a propus utilizarea cărţilor pentru a construi o gigantică bază de date în care să se poată face căutări şi, desigur, studii statistice, fără a avea acces direct la textul lucrărilor şi fără a viola astfel legea. De aici ideea de neve de la care plecasem. Google a fost de acord cu ideea şi a dat lumina verde pentru realizarea bazei de date, o aşa-numită n-gramă, adică o cartografiere a contextului şi frecvenţei de apariţie a cuvintelor în texte. În acest moment ea conţine 2 trilioane de cuvinte provenite din 15 milioane de cărţi, ceea ce reprezintă circa 12% din totalul cărţilor apărute de la Gutenberg încoace. Software-ul şi analiza au fost realizate de o echipă interdisciplinară de informaticieni şi lingvişti (din cei din urmă e suficient să-l pomenesc pe celebrul Steven Pinker).

Primele rezultate ale cercetărilor întreprinse au fost surprinzătoare. S-a constatat, de pildă, că în cărţile investigate există, după expresia lui Pinker, o mare cantitate de „materie lexicală întunecată“, adică cuvinte care nu figurează în dicţionarele publicate (a se observa analogia cu termenul folosit în genetică pentru materialul cromozomial care nu codifică în aparenţă niciun aminoacid). Dacă e să iau un exemplu din limba engleză, cercetătorii au observat că nici măcar cuvinte în aparenţă banale, precum „deletable“ nu se regăsesc în niciun dicţionar. N-gramele au fost folosite şi ca barometru al unor fenomene culturale. S-au studiat pe baza frecvenţei de ocurenţă, termenii „Charles Darwin“ şi „Sigmund Freud“, iar rezultatul a fost că Freud pierde teren, iar Darwin, dimpotrivă, avansează în preferinţele autorilor şi a ajuns chiar să-l depăşească pe cel dintâi în 2005. Aceste studii culturale bazate pe date statistice au fost demunite „culturomică“ de Aiden şi colaboratorii lui. Analogia cu termenul „genomică“ e evidentă.

Baza de date e departe de a fi completă şi deocamdată e disponibilă pentru un număr restrâns se limbi de circulaţie internaţională. Pe pagina de web http://www.culturomics.org/ găsim însăşi jucăria şi ne putem amuza cu ea. Eu am studiat evoluţia frecvenţei termenilor „nigger“, „negro“ şi „black“ în engleză (etichete cu potenţial exploziv pentru adepţii corectitudinii politice). Rezultatele sunt cele aşteptate: „nigger“ nu s-a bucurat niciodată de o prea mare popularitate în cărţi, fiind probabil considerat prea ofensiv, iar „negro“, după ce a cunoscut o perioadă de glorie între 1960 şi 1980, a început să decadă în deceniile din urmă în favoarea lui „black“. Asemenea analize culturomice sunt, desigur, imperfecte şi criticabile din punct de vedere lingvistic, iar cine e interesat poate citi o listă destul de consistentă de critici chiar pe pagina proiectului. Orice s-ar zice însă, studiile statistice au un viitor interesant în lingvistică. Cine e interesat poate citi una din cele mai interesante apariţii în domeniu, cartea lui Joan Bybee Frequency of Use and the Organization of Language.

Ce concluzii am putea trage pentru limba română? Destul de simplu, niciuna, pentru că limba noastră, nefiind una de largă răspândire, nu face obiectul proiectului culturomic. Putem desigur să intuim unele concluzii legate de materia lexicală întunecată. Bunăoară ediţiile DEX din anii 1990 nu înregistrează cuvântul „dischetă“ şi asta într-o perioadă care a reprezentat epoca de glorie a dispozitivului, iar vorba era pe buzele celui mai dinamic segment al societăţii, utilizatorii de calculatoare. În paranteză fie spus, la Institutul de Lingvistică al Academiei se lucra (se mai lucrează încă?) pe bază de fişe de carton, iar calculatorul era ca şi inexistent ca instrument de lucru. Noroc că „dischetă“ a apărut în ediţiile mai noi, că tot a ieşit din uz obiectul. Vom avea un arhaism mai mult, alături de „giubea“ sau „capuchehaie“

PS Textul de azi mi-a fost inspirat de articolul lui John Bohannon din numărul pe decembrie 2010 al revistei Science. Ilustraţia utilizată este luată din corpul articolului.