29 decembrie 2010

☺☺☺☺David Crystal - Language and the Internet

6 comments
i
Să scrii pe un blog despre cartea lui David Crystal Language and the Internet (Cambridge University Press, ediţia a II-a, 2006) poate părea o întreprindere narcisistică sau autoreferenţială (dacă nu-i totuna, desigur). E, păstrând proporţiile, să vorbeşti de funie în casa spânzuratului. Crystal, lingvist britanic cunoscut mai degrabă pentru preocupările lui din domeniul anglisticii normative sau al lingvisticii aplicate, nu-şi propune să zguduie disciplina propunând noi teorii sau formalisme complicate, ci mai degrabă să întreprindă un exerciţiu de stilistică bazat pe imensul material lingvistic pe care îl oferă internetul. Este, după cum afirmă însuşi autorul, o perspectivă lingvistică asupra internetului şi ea are în vedere toate dimensiunilor majore ale limbajului, în versiunea sa scrisă, desigur: elemente (orto)grafice, caracteristici gramaticale, lexicale şi de discurs.

Mediul specific de exprimare exercită o presiune uriaşă asupra limbajului, aşa cum îl ştim din variantele sale orale sau chiar scrise pe materiale clasice (hârtie). Autorul acordă importanţa cuvenită acestei presiuni şi mai ales consecinţelor ei asupra formei pe care o îmbracă limbajul folosit pe internet (numit, cu un termen anglo-saxon de sonoritate orwelliană care nu ştiu dacă are şanse să se impună în română, netspeak). Multe din trăsăturile netspeak-ului ar fi reacţii la constrângerile mediului electronic, la „tensiunea dintre natura mediului şi obiectivele şi aşteptările utilizatorilor“. E vorba, în multe privinţe, de caracteristici care disting limbajul scris de cel vorbit, dar ar fi probabil o simplificare să reducem situaţia la acest contrast.

David Crystal consacră capitole substanţiale problemelor legate de expresia lingvistică a identităţii pe internet, de limbajul folosit în e-mail-uri, chatgroup-uri sau în lumile. Nu lipseşte un capitol consacrat blogurilor, la care am să mă refer un pic mai pe larg.

În 2001 (când a apărut prima ediţie a lucrării) şi chiar în 2006 (anul actualei ediţii), blogurile mai figurau încă la capitolul Varietăţi noi (al optulea din carte), ceea ce, dacă ne uităm la explozia domeniului în ultimii 2-3 ani, poate stârni duioşie. După o scurtă introducere în care ne e lămurită originea termenului, atestat prima dată în 1997 (etimologia e, de altfel, binecunoscută, de la web + log, iar vorba a fost declarată cuvântul anului în 2004 - e o veşnicie de atunci), secţiunea despre bloguri prezintă şi o savuroasă familie de cuvinte. Mulţi termeni sunt arhicunoscuţi şi au pătruns, cu sau fără minime ajustări, şi în limba română: blogging, blogger, blogroll, blogosferă. Unii sunt mai rari şi mai depărtaţi de vorbitorii de mult-e-dulce-şi-frumoasă: blogoise/blogerati sunt cunoscătorii în ale blogurilor, iar un bleg nu este o persoană lipsită de energie, ci un blog care cere ceva (beg) de la cititorii săi (de pildă, bani), aşadar blog + beg = bleg (tehnică cunoscută în morfologia derivaţională drept portmanteau).

Discuţia atinge şi o dimensiune mai profundă, iar autorul face o afirmaţie interesantă, deşi poate niţel hazardată:

Blogurile personale ilustrează un lucru care nu se mai găseşte astăzi nicăieri: o varietate de scris destinată consumului public, care se prezintă exact aşa cum a scris-o autorul, care nu este expusă constrângerilor dictate de convenţiile altui gen şi care privilegiază idiosincrazia lingvistică. Numesc această varietate, prin analogie cu versul liber, proză liberă.

De reflectat.

Pentru că veni vorba de constrângerile mediului, nu-i aici locul unei prezentări mai lungi a acestei cărţi, deşi ar merita-o (poate revin la ea cu ocazia altei postări). Nu de alta, dar, spune David Crystal, dacă postările de pe un blog sunt prea lungi, autorul blogului poate fi acuzat de... blogoree.

Language and the Internet e o carte pe care o pot citi cu destulă plăcere şi nespecialiştii, desigur în măsura în care sunt interesaţi de problemele limbii. Deşi avertizam la început că lucrarea nu se avântă în adâncuri teoretice, există incursiuni de mai mică amploare şi în chestiuni mai aride pentru laici, dar deosebit de interesante pentru cei mai avizaţi, bunăoară aplicaţii ale maximelor conversaţionale ale lui Paul Grice la limbajul internetului. Desigur, totul în limba engleză, limbă din care e preluat şi materialul ilustrativ. Până la o eventuală traducere românească mai e mult de aşteptat şi vor mai ieşi, cred, destule ediţii ale volumului.

PS Am citit cartea în condiţii foarte bune pe iPad, folosind programul Stanza. Traducerea fragmentelor îmi aparţine.

Ce (nu) mai citesc adolescenţii

16 comments
Azi reiau (fără vreo modificare) o postare recentă de pe blogul prozatorului Marin Anton. Un experiment interesant de sociologie a lecturii:

Despre literatura şi proza românească cu dragoste şi abjecţie

Ceea ce voi spune acum nu are pretenţia vreunei analize aprofundate, bazate pe date statistice şi sintetizate metodic. Spun şi eu doar ce observ în jurul meu, iar toate acestea mă pun destul de serios pe gânduri.

Am avut în ultima vreme niscaiva discuţii cu tot felul de oameni, mai ales tineri, despre literatura română în general şi despre proza românească contemporană în special. O primă întrebare - pusă adolescenţilor - a fost cum li se pare materia numită şcolăreşte "română". Răspunsul aproape unanim - opt din nouă, ca să fiu ma precis - a fost: "E naşpa de nu se poate!". Al nouălea mi-a zis dând din umeri: "De obicei e o prostie şi te plictiseşti de mori la orele alea, da' din când în când mai sunt şi scriitori sau bucăţi mai mişto." "Şi cam care ar fi scriitorii mişto?", am întrebat plin de speranţă. Băiatul a stat un pic, după care a zis: "Acum, pe moment nu ştiu să-ţi spun, da' îmi aduc aminte că Creangă a fost chiar tare. A! Şi Caragiale-i mişto. De alţii nu ştiu să-ţi zic acum, pe loc." Atunci şi-au amintit şi alţi doi de Creangă şi de Caragiale, aderând şi ei la spusele colegului: "Aaa, da, frate, Creangă şi Caragiale-s mişto." Le-am amintit de Radu Tudoran şi de Toate pânzele sus. Majoritatea lor au dat iar din umeri şi au zis că, da, şi ăsta a fost mişto, au văzut filmul. Doar doi dintre ei citiseră şi cartea. Au fost câţiva care au zis că şi Mihail câine de circ a fost mişto. Am zâmbit şi le-am explicat că Mihail câine de circ a fost scris de Jack London. S-au mirat şi au zis privindu-mă neîncrezători: "Bine, da' filmu' era românesc!"
Trecând la contemporani am avut alte surprize. Încercaseră să citească, printre altele, Băgău sau 69, dar nimeni nu le terminase. "De ce?", i-am întrebat. "Fiindcă erau cam fâsâite şi aveau numa' caterinci de doi lei în ele", mi s-a răspuns. Am întrebat de premiata Cruciada copiilor a Florinei Ilis. Auziseră de ea, iar iubitorul de Creangă chiar încercase să o citească, dar renunţase rapid după un număr oarecare de pagini. "De ce?", l-am chestionat. "Fiindcă era total aiurea! Cică-i cu copiii din ziua azi, da' ăia din carte ascultă muzică la casetofoane şi n-are niciunu' empetrei sau ceva. O făcătură, ce mai!" I-am întrebat atunci dacă citiseră ceva de Dan Lungu, Filip Florian, Matei Florian, Răzvan Rădulescu, Radu Aldulescu. Au zis că: "nu, nu ne-am riscat la aşa ceva". "Păcat! Măcar unul din ei cred că v-ar fi plăcut!", am zis şi li s-o fi părut că vorbele mele aveau o nuanţă de insistenţă. O fată a dat sâcâită din umeri: "Ei, ce naiba să-ţi placă? Doar sunt scriitori români!".
Oftând, m-am intersat dacă mai citesc şi altceva în afară de presă, ca de exemplu literatură străină. Răspunsurile lor m-au lăsat cu gura căscată. Tinerii aveau nişte lecturi neaşteptat de variate, deşi poate că ar fi fost considerate de un pedant ca fiind destul de inegale valoric şi ciudate. Nu numai din clasicii literaturii universale, ci şi din scriitorii moderni sau contemporani. Am fost surprins nu de lecturile lor din Chuck Palahaniuk sau de cele din J.K. Rowling - sigur, o să mi se spună că mai ales scrierile doamnei Rowling sunt literatură de consum -, ci de faptul că vorbeau cu entuziasm despre De veghe în lanul de secară, romanul unei adolescenţe aparţinând altei generaţii.
Iată că, din fericire, dădusem de nişte tineri care citeau, mi-am zis după ce m-am despărţit de ei. Totuşi, nu puteam să fac abstracţie de nepăsarea, ca să nu zic de-a dreptul ostilitatea pe care o manifestau faţă de proza românească.
De unde o proveni această aversiune? Din orele de "română" şi reala lor ariditate? Din insuficienta promovare a scriitorilor români contemporani? Un răspuns franc şi dur - nu ştiu cât de exact, dar asupra căruia reflectez - l-am primit tot de la un adolescent care ştia însă că şi eu scriu (dar care n-a citit niciun text de-al meu din principiu cred). După un timp de reflecţie, mi-a zis uşor jenat: "Chestia e că voi scrieţi de parcă n-o faceţi decât ca să vă citiţi unu' pe altu' sau să vă citească criticii şi să vă dea premii. Fără supărare, da' scrieţi nişte aiureli plicticoase la maxim care, în rest, nu interesează pe nimeni altcineva pe lumea asta!"
Acum, deh, poate n-oi fi întrebat eu pe cine trebuie şi nici n-am făcut-o cu vreo umbră de profesionalism. Dar subliniez încă o dată: tinerii aceia încă mai citeau!
O să vă întrebaţi unde e "dragostea" din titlu. Bănuiesc că totuşi or mai descoperi şi câţiva curajoşi proza românească contemporană. În fond, chiar şi tirajele acestea anemice demonstrează că unii mai gustă şi aşa ceva.
Despre poezie n-am mai întrebat nimic. Prefer să-mi păstrez iluziile...

26 decembrie 2010

☺☺☺ Şerban Foarţă - Roşul uşor e rozul iluzor

3 comments
Subintitulat, străveziu, palindroman, volumul lui Şerban Foarţă, Roşul uşor e rozul iluzor (Humanitas, 2008) pare închis între copertele unei cărţi pentru coafeze (pardon, hair stylists, întru gloria noii corectitudini politice). Acum nu că distinsele practiciene ale trasului de păr n-ar citi şi lucrări mai subţiri (la conţinut, adică rafinate). E vorba - de ce nu - şi de o dimensiune dacă nu iconică, măcar mimetică. Altfel, în spiritul deja cunoscut (am scris mai demult aici despre Rimelările lui Foarţă), autorul se joacă şi aici cu vorbele, cu deosebirea că o face pe spaţii mai mari şi într-o organizare de tip romanesc. Dar de la Tristram Shandy încoace cam orice text se poate numi roman, nu-i aşa? Şi dacă, pentru a relua o idee tocită până la urzeală, lumea e un text, de ce n-am scrie şi un roman palindromic, un palindroman, adică un volum centrat pe ideea de palindrom.

Ce e aceea palindrom nu ni se explică cu claritate - culmea - nicăieri. Cititorul silitor ştie că un palindrom e un cuvânt (sau text) care citit de-a-ndăratelea dă un cuvânt (text) identic. Cum ar veni, „epuraşul uşa rupe“ (cu licenţa de rigoare). Sau nu neapărat identic, ci pur şi simplu un cuvânt sau text care are sens, ca în „Vasile - Elisav“, dacă admitem că cel de al doilea este un nume legitim (cam ca în felul în care se descriu secvenţele palindromice de nucleotide în genetica moleculară). Acum că ştim asta, e limpede că titlul cărţii e palindromic, fiind chiar un palindrom de cea dintâi speţă. În paranteză fie spus, preocuparea palindromistică a lui Şerban Foarţă e ceva mai veche, căci el comisese deja poezia Cvasi-palindrom. Nu trebuie să se aştepte, desigur, nimeni la un roman de tip doric/ ionic/ corintic, cu personaje, acţiune şi cadru mai mult sau mai puţin ortodoxe.

Roşul uşor e rozul iluzor e o lungă convorbire cu tente maieutic-intructiv-belferistice între palindromicul profesor de franceză Vasile Elisav şi două tinere vecine şi discipole, Nora Aron (palindrom!) şi Carmen Carpen (paronim). Cei trei toacă vorbe pe parcursul a aproape 200 de pagini (e drept, din când în când unul din ei mai iese din cameră pentru a se duce la baie, de unde, poate prin sinestezie, autorul ne spune cum se aude curgând un jet galben). Magistrul Elisav ţine discursuri savante, e erudit-caraghios şi franţuzit într-o lume în care franceza e desuetă (mai să te apuce râsul văzând că zice „ordinator“ în loc de „computer“ sau „calculator“). E pedant şi cu umor de cancelarie şi devine chiar insinuant cu aluziile sale erotice. Cele două tinere sunt mai degrabă publicul şi nu-şi stânjenesc mentorul cu prea multe întrebări incomode. Bineînţeles că nu trebuie nimeni să creadă că ar exista o cât de subţire miză epică aici. Deşi la un moment dat intervine, omniscient, autorul, pentru a ne povesti cum s-au cunoscut cei trei sau chiar dacă ni se istoriseşte povestea unui anume Iordache Moise (un al doilea, transparent, Cănuţă, om sucit), cititorul a văzut destule la viaţa lui şi e mai greu de atras pe piste false.

Un erou tiranic există, totuşi şi e limpede că acesta e limbajul. Toată cartea nu-i decât o joacă cu vorbele, desigur în sensul înalt al cuvântului, de pildă cel din Joc secund, o răsucire manieristică a vorbelor care bate de-a binelea înspre poezia în proză şi căreia i s-ar putea face, la nevoie, analize şcolare în spiritul vechilor texte ale lui Roman Jakobson sau - la noi - Solomon Marcus. Se citează vorbe ale altora, ba în româneşte, ba în franţuzeşte, ba în nemţeşte (mai puţin pe englezeşte, limba care pare a-i cădea mai greu la stomac lui Foarţă), şi se răsucesc, palindromic, cuvinte, până la alcătuiri ca cea de mai jos:

E anul, Avvo! Totul e creat. Negru capac e neaerisirea. Rece, apa, un rotitor bla-bla. Ana, idem. (Axa - mediana). Alb, alb (rotitor nu). Apa e cer, e cer. Aerisirea e necapac. Urgent, aer! Ce lut otova, luna! Luna e?!

N-a ieşit o poezie prea rea din acest gonit prin cuvinte de la coadă înspre cap. Mai ales „Negru capac e neaerisirea“ şi „Aerisirea e necapac“ fac toţi banii (deşi - nu-i aşa, unii s-ar putea supăra că vorbeşte cineva de arginţi în prezenţa poeziei). O bună impresie fac şi schimburile alerte de replici, în descendenţa lui Ionesco sau Alfred Jarry (franţuzii, deh):

- Atunci, ne continuăm dialogul?
- Care dialog? se miră Nora.
- Consideraţi că ăsta-i dialog?
- Că face, schimb de libere opinii? [...]
- Că convorbim?!
- Că conversăm?
- Căcănarii nu iubesc canarii, le-o reteză profesorul Vasile

Nu-mi place să dezvălui cum se termină cărţile despre care scriu. E de ajuns să spun că asta nu se termină rău, iar finalul pare să devoreze începutul, ca un şarpe Ouroboros. E, la urma urmei, un macro-palindrom pe care ni-l propune autorul. Un deliciu pentru iubitorii de jonglerii cu cuvintele, dar un fel de mâncare mai puţin apetisant pentru înţelepţii care nu văd forma din cauza conţinutului. Volumul e obositor pe alocuri, ce-i drept, mai somnolează şi muza, dar merită citit pentru bucuria descoperirii unor geme.

PS Fără vreo legătură tematică cu subiectul de azi. E exemplar gestul lui Şerban Foarţă, care a anunţat cu ceva vreme în urmă că îşi încetează colaborarea la revista Dilema veche, nedorind să mai fie coleg cu deputatul-publicist Sever Voinescu, mai cunoscut în vremea din urmă prin cauţionarea furtului la vot în Parlament, dacă nu prin lipsa de scrupule cu care susţine actualul regim politic corupt din România. De citit aici.

23 decembrie 2010

Richard Wagner - Der Ring des Nibelungen (Bayreuth - Boulez, Chéreau, Peduzzi - DVD)

2 comments
Alle gute Dinge sind... vier, cel puţin în materie de înregistrări ale unor spectacole de operă legendare. Îmi doream demult înregistrarea asta a Tetralogiei de la Bayreuth '76 dirijată de Pierre Boulez, dar am primit-o abia acum, la aproape cinci ani de când a ieşit pe DVD la Deutsche Grammophon, că pe VHS am avut ocazia s-o văd. Un cadou cu adevărat apocaliptic (nu mai puţin prin conţinut, căci, să nu uităm, Götterdämmerung se soldează cu sfârşitul lumii) pe care l-am pomenit în sesiunea încrucişată pe care am avut-o deunăzi aici.

Trecut-au, iată, 34 de ani de la montarea cu pricina, montare aniversară, căci se împlinea veacul de la primul festival de la Bayreuth, iar festivalul fără Tetralogie e ca petrecerea (rr)românească fără manele. Scandalul de atunci mai răsună şi azi prin văi. Patrice Chéreau le-a făcut pe fiicele Rinului să se hârjonească cu Alberich cel sumbru la baza unui baraj de hidrocentrală, i-a îmbrăcat pe Wotan în redingotă şi pe Gunther în frac, asta în vreme ce vicleanul Hagen e costumat cam ca Wagner la vremea lui. Şi - colac peste corbii lui Wotan - vasalii lui Hagen poartă puşti şi arată ca nişte proletari. Publicul select adunat în spaţiul mistic al Festspielhaus-ului de la Bayreuth a tropăit, a huiduit, a aplaudat când nu se cuvenea (sacrilegiu în templul wagnerianismului), dar până la urmă posteritatea a înghiţit gogoaşa.

Gogoaşa cu pricina a rezistat, ba chiar s-a umflat, zic eu, pe drept, în cele peste trei decenii. Dacă versiunea din 1976 s-ar fi remarcat numai prin teribilismele pomenite mai sus, ea ar fi rămas în istorie ca o extravaganţă şi atât. Din fericire, mai sunt şi interpretările. De departe, zic eu, performanţa interpretativă e a lui Donald McIntyre (Wotan), magistral pe tot parcursul celor trei opere în care apare. Helmut Pampuch (Mime) are un rol de mică întindere (personajul apare numai în Das Rheingold), dar îl cântă cu un rafinament deosebit. Roluri mici ca număr de măsuri, dar mari ca interpretare au şi Ortrun Wenkel (Erda), Marti Salminen (Fasolt în Das Rheingold şi Hunding în Die Walküre) sau Hermann Becht (Alberich). Principala voce feminină a Tetralogiei, Brünnhilde, este a lui Gwyneth Jones, onestă, fără a atinge performanţa lui Birgit Nilsson din Ring-ul dirijat de Solti, celebra versiune DECCA. Decent - fără a trezi mare entuziasm - şi Siegfried-ul cântat de Manfred Jung.

Să montezi şi să interpretezi cele peste 800 de minute ale Tetralogiei reprezintă, e limpede, o performanţă de ordin în primul rând sportiv. Trebuie să te ţină toate organele astea cordiforme - muşchi, tendoane, corzi vocale, nervi. Dacă la performanţa asta pur mecanică se adaugă şi harul artistic atunci se creează premisele capodoperei. Alături de extravaganţele punerii în scenă (care au, orice s-ar zice, o savoare deosebită), dincolo de performanţele vocale indiscutabile, ceea ce distinge versiunea de faţă a Tetralogiei de alte interpretări reuşite este caracterul teatral. Cântăreţii, fericit instruiţi de Chéreau, joacă magistral şi dau pe alocuri interpretării actoriceşti un caracter comic-grotesc (vezi mai ales scenele 1 şi 3 din actul I din Siegfried, dar nu numai). Pe unii wagnerieni treaba asta s-ar putea să-i necăjească, în ideea că deh, la Tetralogie trebuie să stăm, artişti şi spectatori, solemni-smirnă şi transpuşi şi doar atâta. Eu zic că nu e rău să-l mai scuturăm pe Wagner de praf şi să dăm un pic de viaţă acţiunii. Mai ales că, histrion cum era, probabil nu i-ar fi displăcut nici lui. Să nu uit, că tot mă pregătesc să închei postarea: memorabilă regia de televiziune a lui Brian Large. Omul e un specialist avizat al meseriei. Arătaţi-mi şi alţi regizori de transmisie cu doctorate în muzicologie şi care au tradus librete de operă.

Am răsfoit cu nostalgie, cu ocazia revizitării Tetralogiei în această interpretare, vechiul volum al lui E. M. Ciomac, Viaţa şi opera lui Richard Wagner şi l-am găsit încă demn de atenţie la peste 75 de ani de la apariţie. Ciomac pomeneşte un detaliu interesant legat de parodiile de care a avut parte, de-a lungul anilor, creaţia lui Wagner: „cu bunul gust specific, eroii erau îmbrăcaţi în costumele de azi. Herr Siegfried purta joben şi îşi avea însemnat locul vulnerabil cu o foaie mare de trifoi în dos.“ Fără foi de trifoi aplicate pe părţile ruşinoase, eroii wagnerieni ai zilelor noastre sunt mai apropiaţi de noi decât ne-ar plăcea să credem.

20 decembrie 2010

Crăciunul final

2 comments
De la inceputul anului s-au aratat Semne: pe 16 martie ard mormintele sacre kasubi, in aprilie cade avionul cu poloneji, din iulie belgienii preiau conducerea UE, pe 2 decembrie NASA prinde gandacul facut din arsenic, p-orma Assange distruge increderea in Democratie.
E clar ca lumea asa cum o stim se va sfarsi in 2011. Voi ce vreti sa primiti de la Mos Craciun inainte de Apocalipsa?

zum
ce-as putea sa vreau eu daca nu o carte? dar nu orice carte. imi trebuie una despre insecte, ca daca nici de la ele nu-nvat cum sa supravietuiesc sfarsitului lumii..deci ne vedem in colonia mea din Lumea cea Noua. pe curand!




dragos
Mosule,

ma lasi cu darurile tale capitaliste, cu culorile tale coca-colice, si cu hohotitul tau astmatic? in primul rand, mi-esti cam strain, io l-am cunoscut mai bine pe var-tu, Gerila, impuscat acum vreo douaj de ani de Voican Voiculescu & co. si nici tu nu esti mai breaz - campanie publicitara si-atat!

asa ca mosule, da-ti dracu' tolu-ala rosu - de la gorby nu se mai poarta - mai rade-ti si tu barba-aia-mbacsita cu care zgarii bietii copii, si-acum, ca tot vine apocalipsa, mai trage-ti si tu sufletul inainte de-a ti-l pierde si spune-mi odata cum era cu Betleemul ala!

macar acum sa ma gandesc la speranta unei salvari, dac-am uitat-o atat-amar de vreme...

cinesseur
daca tot vorbim de imposibilitati [Mos Craciun, Apocalipsa.. ce-s astea??? gimme a break!] atunci m-ar interesa ca Mos Craciun sa-mi aduca inainte de Apocalipsa, urmatoarele obiecte: filmul de absolvire al lui Terrence Malick - Lanton Mills [un scurt metraj existent doar in arhiva American Film Institute] si una din cele mai celebre carti disparute de-a pururi: Cartea Razboaielor Domnului [autor necunoscut]. pe care sa o ecranizeze Malick, fireste. daca o mai avea vreme..

bine, as mai vrea un lucru, insa asta ar implica o schema de tip dotarea masinii timpului cu o roata [de rezerva] a norocului. cam greu, deci raman primele doua.

diacritica
eu de la Mos Craciunul de dinainte de Apocalipsa as vrea sa primesc o pereche de pantofi aurii.




cultura-vura
amenintarea vine de la trafalmadorieni. mr. Assange a aflat si el asta la un pahar verde. doar sobolanii lui Banksy vor ramane la fel sa spuna povestea. postumanitatea suna comfortably numb. sa fim dada!

anda
"not with a bang but with a whimper" - now you can change that!

se pare ca orice american stie ca nu poti face fata unei Apocalipse fara your trusted firearm. as for me, biet consumator dezorientat, dar plin de intentii bune, nu stiam exact ce vreau de la Mosul, pana sa vad reclama asta:

zamo.ca
o caciulita care sa nu se rupa cand o pun. deoarece cf "Bigger, Longer & Uncut", Necuratu-i gheu. iar eu mi-s ferkes.

in plus caciulita are avantajul si ca mi-ar tine de cald, dat fiind ca eu-s convins ca Apocalipsa va veni abia cand hell freezes over.



delaskela
ultimul Mos Craciun as vrea sa mi-o aduca pe Madonna. nu mi se pare deloc imposibil si deloc nepotrivit. impreuna, sub bradul impodobit, am cinta True Blue. poate si altele. apoi am adormi unul linga celalalt privind pe N.G. viata frumoasa si harnica a castorilor. as inceca sa fiu cit se poate de spiritual si de calm.

micawber
eu nu mai vreau nimic, caci am primit deja ce imi doream: Tetralogia lui Wagner pe DVD, celebra versiune de la Bayreuth Boulez - Chéreau - Peduzzi din 1976.

veone


ora25
vreau un elefant dotat cu hidrant.



crocolili
o balena!


milf+petrov

voroncas
[tocmai m-am intors din Targoviste de la o piesa de teatru chiar cu Apocalipsa - dupa Visniec, de data asta. implozie solara]

asa ca vreau ca ultimul Mos Craciun sa ma faca frumoasa, in timp ce-as scrie poezii mai bine decat Miruna Vlada! aceasta-mi fu dorinta de pe urma.

khronos


..pana si renii cei simpatici s-au salbaticit. dupa ani intregi de munca neintrerupta au cedat psihic si i-a lovit turbarea. mai nou sunt cei mai de temut pradatori ai noptii arctice, infuleca halci intregi de carne de spiridus, si nu mai pot fi dresati inapoi.

claude


one-way Moon trip.

alx
so, 2011 is the new 2012.

sa-mi puna sub perna o kartzulie buna de speed-reading ca sa reusesc sa citesc intr-un an tot ce mi-am adunat ca o rozatoare sperand ca o sa am suficient timp sa termin.

si baaaaaaaaaani, multi bani, ca sa nu trebuiasca sa lucrez tot timpul asta.

poematike
imi doresc de Craciun ca oamenii sa fie singuri, complet si absolut singuri, macar o ora in viata lor.

diana
draga ultim si cel in care se pare ca trebuie sa cred pe cea din urma suta de metri, Mos Craciun, dedubla-m-ai! adica, mai pe intelesul renilor sfarsiti, scoate-ma din mine si lasa-ma sa privesc ranjind, de la distanta, cum se dizolva toate, sa ma incarc cu ale mele iluzii psihedelice. ah, cum mereu ti-am lasat a doua optiune, la fel de usor ai putea sa ma plasezi intr-un ozeneu.


adina b
inainte de Apocalipsa eu vreau sa primesc de la Mos Craciun o pereche de manusi de lanuta, cu reni, si un ciobanesc belgian.

liviu
daca anul viitor va disparea in ceata, singura mea dorinta pe care i-o pot adresa lui Mos Craciun inaintea ultimei lui veniri consta intr-o cutie goala de carton, colorata si cu funda, asa cum am vazut eu pe cand eram mic in filmele de la televizor. e cadoul pe care mi l-am dorit dintotdeauna si pe care nu l-am primit niciodata. cel putin o sa am in ce sa vomit atunci cand o sa ma imbat ca un porc de fericire ca incetez sa mai exist.

adriana
avand in vedere faptul ca asta ar cam fi ultimul craciun si ca nu-s pretentioasa din fire as vrea sa fac un ultim gest tembel, plin de ambitz si inconstient intru totul, asa cum fac cretinoizii de mai jos.



a reader
eu as dori sa-mi aduca Mos Craciun o biblioteca in care sa fie mai toate cartile clasice din lume si ceva pe deasupra - dar sa nu-mi umple casa. cu alte cuvinte, as vrea un ereader [preferatul meu ar fi Nook Color].

subteranienii
Apocalipsa inseamna Revelatie, asa ca nu imi pot dori altceva decat asta: "to feel greater than the sum of all my parts".




dreaming jewel
draga Mosule, de Sfarsitul Lumii eu vreau sa-mi aduci ultimele doua-trei romane din seria "A song of ice and fire”. cum adica "George RR Martin nu le-a scris inca”? esti Mosul sau nu esti?! fa bine de le scoate de undeva, ca nu vreau sa mor fara sa stiu cum se termina!

cu sau fara respect [in functie de rezultate]

DJ

zamboni
pentru mine "the end of the world movie collection", Bad Santa's cut [aka Santa's Bad cut] in aceasta ordine: The Omen, The Second Coming, Millennium, Antichrist, Armageddon, Apocalypto, Judgment Day.

16 decembrie 2010

☺☺☺Constantin Mateescu - Ramona-Vals (Povestiri din Epoca de fier)

3 comments
În Ramona-Vals (Povestiri din Epoca de fier), volumul de proze apărut anul acesta la Cartea Românească, Constantin Mateescu pare să spună una şi aceeaşi poveste şi o face de nu mai puţin de nouă ori. E o impresie la care contribuie semnificativ tema comună a marii majorităţi a textelor, anume relatarea la persoana I a peripeţiilor prin care trece un tânăr intelectual (student sau proaspăt absolvent de Filozofie sau Filologie) în cea mai neagră perioadă a anilor 1950. Sub Ceauşescu perioadei respective i se zicea, eufemistic şi, se spune, cu voie de la poliţie, „obsedantul deceniu“. Autorul acestui volum se referă la anii în cauză cu formula „epoca de fier“, ceea ce pare să arate că şi-a făcut lecturile obligatorii din Hesiod.

Tânărul erou intelectual al lui C. Mateescu e un (auto)marginalizat tipic şi nu pare procupat să ocupe în societate locul pe care ar trebui să i-l asigure, în mod firesc, calităţile lui. Nici măcar când se căsătoreşte cu fiica unui mare potentat comunist al zilei, ea însăşi bine integrată în atotputernicul aparat de stat, eroul nu pare să aibă prea mari aspiraţii şi lucrează o vreme ca hamal la gara Basarab (M-am însurat cu o comunistă). Va fi numit, graţie influenţei socrului şi, după moartea acestuia, a soţiei, în diferite funcţii în aparat, dar le va îndeplini fără tragere de inimă şi va sfârşi prin a defecta în Occident. În Melody bar, omul cântă într-o orchestră de local şi vede cum prietenii şi colegii lui dispar unul câte unul, arestaţi de Securitate, şi li se pierde urma.

De altfel aceste dispariţii sunt o constantă a pieselor din Ramona-Vals. Oamenii sunt ridicaţi de pe stradă, de acasă, de la lucru. Cei rămaşi în libertate (câtă poate fi ea de libertate în condiţiile respective) trăiesc sub permanenta ameninţare a iminentei arestări. În Cenaclul din Matache, câţiva tineri se întâlnesc într-un apartament din piaţa bucureşteană respectivă pentru a dezbate tot felul de teme estetico-filozofice şi, bineînţeles, încep şi ei să dispară unul câte unul, mai ceva ca în Zece negri mititei. Când ai parte de asemenea întâmplări, e firesc să te muncească şi obsesia că cei din jurul tău sunt oamenii regimului şi te toarnă la Securitate. Ceea ce - se dovedeşte adesea - nu e o simplă suspiciune, ci de-a dreptul adevărul. Ba chiar se întâmplă câteodată să te saturi să faci obiectul delaţiunilor celorlalţi şi să vrei să-ţi încerci propriile forţe. Asta face şi tânărul redactor la secţia spaniolă a radioului, care transformă informarea organelor într-o adevărată artă. El îşi numeşte rapoartele cu sinistrul termen de „compuneri cognitive“, iar sintagma dă şi titlul uneia din povestiri.

Constantin Mateescu (despre care citesc că este un venerabil octogenar, autor a numeroase volume) scrie o proză cuminte dacă e s-o judecăm după standardele Ego-iştilor mizerabilişti de la Polirom. Nu însă şi o proză rea. Stilul e curat şi dovedeşte o excelentă stăpânire a tehnicii narative, ceea ce îl ajută pe alocuri pe autor să-şi captiveze cititorul. Sigur că omogenitatea tematică a povestirilor prezintă riscul apariţiei unor repetiţii, dacă nu la nivel textual, măcar la unul ideatic. De departe cea mai reuşită bucată mi s-a părut piesa de deschidere, Cu Troţki în intimitate. De data asta eroul primeşte cadou o carte a lui Troţki, desigur strict interzisă, iar simplul fapt de a ţine aşa ceva în casă i-ar putea aduce arestarea. Angoasa individului e magistrat capturată, iar obsesiile lui capătă pe alocuri un caracter gogolian ca în Nasul. Finalul are un twist pe care cu greu îl poţi anticipa. Reuşită e şi Nebuna din Chaillot, unde doi tineri căsătoriţi împart o baie comună cu o bătrână, iar convieţuirea se arată imposibilă.

Acţiunea din ultimele trei proze, Enigma Soniei, Plecarea Generalului şi Ramona-Vals, nu se mai petrece în anii epocii de fier, ci cu câteva decenii mai încoace. Cu toate acestea, prin personajele lor (nişte „foşti“), aceste povestiri nu afectează omogenitatea tematică a volumului. Nu că ar fi fost un lucru rău în sine. Cartea lui Constantin Mateescu, fără a fi o capodoperă zguduitoare sau un răcnet al originalităţii, merită citită de amatorii de proză de calitate.

10 decembrie 2010

Readere pentru iPad

8 comments
Titlul postării - rebarbativ, fără îndoială - e nimica toată faţă de conţinutul ei, care îi va oripila fără îndoială pe adepţii necondiţionaţi ai cititului de cărţi clasice din celuloză. O recunosc deschis (şi nu-i prima oară că o fac): fără să mă declar adeptul teoriei potrivit căreia cărţile vor dispărea, îmi place să citesc cărţi electronice. Toate bune şi frumoase, citim cărţi electronice, dar pe ce dispozitive?

Am scris ceva mai demult aici despre experienţa mea cu Amazon Kindle şi chiar cu mult mai incomodul iPhone. Azi, despre iPad. S-o spunem din capul locului, dispozitivul e din altă categorie. Şi ca preţ, şi în materie de posibilităţi. Eu am versiunea fără 3G (îmi ajunge reţeaua wireless din casă), dar cu un hard de 64 GB (suficient, dacă ţii seama că aparatul nu-i făcut să depozitezi pe el fişiere). Am instalat şi am folosit, până acum, 3 programe de citit cărţi electronice (celebrele „readere“), după cum urmează:

Stanza e un program destul de robust şi care permite încărcarea direct de pe PC folosind, desigur, odiosul iTunes, asta dacă nu vrei, desigur, să cumperi cărţi online sau să le descarci pe cele gratuite. Există posibilitatea organizării pe autori sau grupuri, ceea ce nu e rău, mai ales dacă ai un număr mare de cărţi. Răsfoirea şi întoarcerea paginilor se fac destul de uşor şi natural, gestul fiind destul de asemănător cu cel folosit pentru cărţile adevărate. Stanza se comportă însă destul de prost (înţepeneşte de-a binelea) dacă vrei să încarci şi să vizualizezi fişiere de dimensiuni mai mari.

Bluefire Reader face cam aceleaşi lucruri ca Stanza, dar ne asigură că suportă Adobe ebook DRM. Deocamdată îi cred pe cuvânt, pentru că n-am încercat să citesc asemenea fişiere. De explorat, mai ales că unul din recent lansatele site-uri de cărţi electronice româneşti mizează pe formatul respectiv.

Bookman mi s-a părut, cel puţin până acum, cel mai promiţător dintre readere şi asta cel puţin pentru că permite vizualizarea relativ uşoară a unor fişiere de mari dimensiuni. Mai mult, el dispune de o funcţie tip History, care îţi arată ce cărţi ai citit în ultima vreme şi, desigur, la ce pagină ai rămas, ceea ce îţi permite să reiei lectura cărţii dorite. Mai mult, dacă te-ai săturat să citeşti o carte in Bookman, programul îţi dă voie s-o exporţi către un alt reader instalat.

În materie de funcţionalitate şi uşurinţă a utilizării (includ aici şi naturaleţea, adică apropierea de cititul clasic), readerele nu diferă prea între ele. Toate permit modificarea contrastului (plus aşa-zisul citit pe vreme de noapte) şi mărirea, dacă este nevoie, a dimensiunii textului. Din păcate, niciunul din cele trei programe nu e foarte uşor de utilizat când e vorba să sari de la o pagină la alta, neadiacentă (funcţia Go to page...). Utilizatorul se vede nevoit să dea cu deştul pe display până i se acreşte, ceea ce poate deveni frustrant la cărţile cu foarte multe pagini. Un neajuns fizic îl reprezintă greutatea destul de mare a iPad-ului propriu-zis (care trece binişor de juma' de kil), aşa că uneori îţi înţepenesc braţele de-a binelea citind. Nu-i un capăt de ţară, versiunile ulterioare vor cântări mai puţin, asta e clar.

O întrebare firească e de unde faci rost de cărţi electronice româneşti (că străine-s gârlă, pe bani sau nu). Editurile noastre sunt încă timide la capitolul ăsta. Corect books a zgâriat suprafaţa, dar mai e un drum lung până să se cearnă grâul de neghină. Humanitas îşi anunţă destul de pompos aici intrarea în era digitală, atât că în buna noastră tradiţie a formelor fără fond site-ul nu conţine, desigur, nimic. Polirom pune la dispoziţie amatorilor câteva zeci de cărţi. Gratuit. E ceva, deşi nu prea mult. Până la noi ordine nu ne rămâne decât să ne descurcăm cum putem. Dacă asta implică şi o doză de piraterie, s-o spună alţii.

Photo credits: http://www.ipadbasic.com/what-ipad-reader-for-ebooks-should-i-get/

7 decembrie 2010

☺☺☺ Gary Shteyngart - Absurdistan

0 comments
În ciuda aparenţelor, de data asta nu-i vorba de România (şi nici măcar de volumul omonim al unui fost disident din comunism), ci de o îndoită ficţiune. Mai întâi, ţara în chestiune nu există, fiind rodul imaginaţiei lui Gary Shteyngart, iar apoi, odată ce am acceptat convenţia, ea se cheamă Absurdsvani, atâta că autorul o botează Absurdistan. E şi titlul romanului tradus la Humanitas în 2008 şi care ne dezvăluie un prozator plin de aplomb şi energie narativă, calităţi puse la treabă pentru a relata peripeţiile lui Mişa Vainberg. Evreu de felul lui, fiul lui Boris Vainberg, mafiot magnat post-sovietic de anvergură internaţională, Mişa are aspiraţii cu bătaie lungă.

Atât de lungă, că ajung până peste Atlantic. După ce-şi petrece adolescenţa şi prima tinereţe în America (unde urmează Occidental College, şcoală pe care rareori o numeşte altfel decât Accidental College), băiatul constată că nu se mai poate întoarce pe tărâmul făgăduinţei. Motivul e banal: papaşa Boris a omorât un om de afaceri din Oklahoma, iar dacă părinţii au mâncat aguridă, copiilor nu li se mai dă viză de intrare în Statele Unite. Aşa rămâne Mişa blocat în Rusia, departe de Rouenna, iubita lui americană, dar avându-l alături pe fistichiul Alioşa-Bob, un yankeu filorus. Maica Rusie îi pute, nu glumă, aşa că nu se sfieşte s-o califice drept „o naţie de ţărani băgăcioşi ajunşi peste noapte într-o modernitate dubioasă“. Iar Sankt Petersburgul nu apucă să se bucure prea mult de recent-recăpătatul nume: Mişa îi spune Sankt Leninsburg, metropolă unde dai peste localuri pentru toate gusturile şi portmoneele:

Clubul 69 e-un club pentru homosexuali, însă cine îşi permite să dea trei dolari taxă de intrare (adică unu la sută din populaţia oraşului) îl poate frecventa şi-n timpul săptămânii. În afară de specificul homosexual, acest club este, fără îndoială, unul dintre cele mai normale şi mai respectabile localuri din Rusia. N-ai să vezi, ca prin alte părţi, cretini cu moace de mardeiaşi şi geci de piele sau chelioşi cu bocanci. Aici întâlneşti numai poponari prietenoşi şi nevestele bogate cu care se înţeleg aşa de bine. Acest grup voios îţi aduce aminte de celebra sintagmă a expaţilor americani: societate civilă.

Lucrurile se precipită. Boris Vainberg e asasinat în plină zi. Nu pare să fie o mare tragedie - ucigaşii sunt în relaţii cordiale cu Mişa. Acesta ajunge la concluzia că singura cale de acces în America o reprezintă un paşaport... belgian. Omul dispus să-i facă rost de el e un diplomat acreditat în excentricul Absurdistan, o fostă republică sovietică cu imense bogăţii petroliere, aşa că Mişa n-are încotro şi pleacă într-acolo. E momentul în care fantezia autorului se dezlănţuie. Absurdistanul e o utopie din aceeaşi familie cu ţările imaginare vizitate de Gulliver, ba chiar e sfâşiat de o veche (şi absurdă, desigur) rivalitate între două populaţii autohtone care ne aminteşte de gâlceava dintre cei care sparg oul la capătul ascuţit şi cei care preferă să facă aceeaşi operaţie la capătul rotunjit, dacă e să-i dăm crezare lui Swift. Mişa se trezeşte prins într-un adevărat război civil, trece prin aventuri după aventuri, îşi găseşte până şi o iubită locală (Nana Nanabragova) şi e numit ministru în guvernul revoluţionar al ţării (portofoliul e al multiculturalismului, căci puţine i se potrivesc chelului mai bine decât tichia de mărgăritar).

Romanul lui Gary Shteyngart e scris cu mult umor întunecat spre negru şi satiră ascuţită. Personajul Mişa Vainberg e remarcabil. Dotat cu un fizic supragabaritic, el are o nelimitată înzestrare naturală de a intra în bucluc şi - fire delicată - se hrăneşte nu doar cu cantităţi uriaşe de nisetru, ci şi cu flacoane de medicamente dezmierdate dulce, ruseşte, cu nume precum Zoloftuşka sau Prozakcik. Mişa aminteşte în destule privinţe de alt personaj fistichiu şi supraponderal al literaturii americane postbelice, Ignatius Reilly din Conjuraţia imbecililor a lui John Kennedy Toole. Cartea e scrisă cu vervă, iar sarcasmele sunt direcţionate echitabil, atât înspre urmaşii ţarilor, cât şi înspre promotorii americani ai stupidei corectitudini politice. Firile mai ruşinoase vor fi poate scandalizate de relatarea unor scene de amor explicit, dar n-ai cum să nu observi că descrierile, care îi aparţin chiar personajului principal, sunt pline de autoironie şi stârnesc râsul, ceea ce nu-i puţin. Romanul e totuşi obositor mai ales în cea de a doua parte, dedicată aventurilor din Absurdistan, când acţiunea se fragmentează şi textul devine greu de urmărit fără vreun câştig estetic evident. Dacă faci însă bilanţul cărţii, el e pozitiv.

25 noiembrie 2010

Cei mai buni răi

12 comments
Nu ştiu ce semnificaţie are ziua de 25 noiembrie (în afara de cea de zi a recunoştinţei pe stil nord-american minus Canada minus Mexic). Până una, alta, este - ad hoc - ziua personajelor negative preferate, aşa cum le văd câţiva colegi din blogosferă, cărora m-am alăturat şi eu. Să le dăm cuvântul:

Tlön Society

Moxica & The Horse

atacati de cavaleria spaniola, aztecii se credeau atacati de centauri. cand eram mic si l’am vazut pe Moxica la cinema, eu nu l’am crezut centaur dar am inteles ca Spania, Nobletea, Cruzimea si Calul sunt, intr’un fel, acelasi lucru minunat.

***
Caligraf

Personajul care domină galeria mea de Răi Preferaţi e celebrul Omuleţ din Subterană, apărut pentru prima oară în poemul Sebastian în vis de Radu Vancu, crescut apoi pînă la statura mitului literar. După cum se ştie, nano-antropologia subteraniană a emis nenumarate ipoteze încercînd să explice de ce Omuleţul vrea sa devină Supra-Omuleţ, cu orice preţ (chiar administrînd copiilor din Sibiu izomerul lui de praf Nestlé, ca să aibă toţi rahitism şi nanism şi el să ajungă “overlord în lumea lilipută”). Astfel, Omuleţul ar fi ”bolnav” (Dostoievski 1864), ”într-un fel” (Zum 2010), ”rău, dar nu fundamental rău” (Caligraf 2010). Eu mi-l simt un pic apropiat pentru că răutatea lui mi se pare un produs derivat al dorinţei lui, (nano)omenească în fond, de a fi mai înalt decît e. Şi mi-e milă cînd i se pregăteşte un ceai de valeriană, apoi înca unul, ca să se potolească cu fîţîielile hipercinetice între Subterana pentru Omuleţi şi cea pentru Supra-Omuleţi. Din experienţele din subterana mea, ştiu că efectul valerianei nu ţine prea mult.

***
Mihaela Ursa

My Shameful Crushes. ca oricarei fetite cuminti, mi-au placut baietii rai. mai intai, pe la cinci ani, am avut o prima pasiune pentru insusi… Nicolae Ceaușescu – o marturisesc public acum pentru prima oara. adica, nu numai ca auzeam ca face magarii, dar chiar mi se parea ca are buze foarte rosii, iar asta imi era suficient pe atunci. apoi m-am fixat pe Falconetti, personajul negativ din Om bogat, om sarac, fata de care JR din ulteriorul Dallas nu este decat o copie amarata. dupa cum tot copii amarate sunt toti Robocopii si Terminatorii de atunci incoace, doar un pic mai cibernetico-androidizate. gugalindu-i o fotografie, pentru a raspunde provocarii lui murdoc, constat ca-mi tremura si astazi sufletul de frica si de emotie. he kicks any villain’s ass!


***
Radu Vancu

Dacă la întrebarea din Dilemateca despre supereroul favorit am răspuns Pardaillan, raţiuni de simetrie afectivă (dar există oare o simetrie a inimii?!) cer ca superoul detestat să fie, fără doar şi poate, Fausta. Malefică precum Richelieu, meschină precum Mazarin, nu mai puţin bravă decât Pardaillan-fils (îmi aduc aminte şi acum cu inima strânsă de scena în care se duelează aproape de la egal la egal), frumoasă ca… (aici e greu să-i găsesc egal, pentru că pur şi simplu, ca orice singularitate, nu admite categoria similarului), papesă (la propriu) şi ghiavoliţă (nu tocmai la figurat), iubindu-l pe amintitul fiu cu aceeaşi patimă cu care-l ura, asasină a tatălui copilului ei (ghici ciupercă!) – toate femeile fatale de celuloid sunt, pe lângă ea, …celuloid. Cât despre vampele şi trampele nu celuloide, ci curat celulozice, să fim serioşi – Milady Clarick de Winter e pe lângă ea o scumpiţică, Madame Thénardier o sadică… sadea, nici mai puţin, dar nici mai mult de atât, iar Caterina de Medici o biată regină răscoaptă, chinuită deopotrivă de menopauză şi de amorul tîrziu pentru astrologul Ruggieri. E groaznică şi seducătoare femeia asta, răul pur şi dur, şi probabil că ea mi-a furnizat primul set mai acătării de întrebări metafizice: cum se face că manifestarea istorică a Răului are drept reacţiune o manifestare nu mai puţin istorică a Binelui? E obligatoriu ca orice Faustă să-şi aibă Pardaillanul? E cel din urmă, prin urmare, un fel de creaţie a celei dintâi? Deci, după cum pătratul logic ne învaţă că adevărul poate rezulta din fals, binele poate rezulta din rău? De ce da? Sau de ce nu? Iar copilul Faustei cu Pardaillan cade în categoria Binelui ori a Răului? Şi cum de sunt cele două miscibile?

Citeam, cum am spus şi în Dilemateca, ultimele volume ale sagăi Pardaillenilor în paralel cu Monadologia. Cred că se vede şi din întrebările de mai sus, naiv-maximalist-adolescentine, cam ca teodiceea lui Leibniz. De fapt, cred că de asta e Fausta personajul meu negativ favorit: pentru că, detestând-o fascinat preţ de două-trei mii de pagini, mi-am găsit teodiceea personală. A fost, care va să zică, prima mea femeie metafizică!

***
Bughi mambo rag

In general nu prea simpatizez cu raul nici in fictiune - poate cu cei un pic rautaciosi din spirit ludic, gen Puck, dar nu cu cei rai de-a binelea. Totusi, daca e sa caut unul rau, am sa-l aleg nu dintr-o carte, nici dintr-un film propriu-zis, ci dintr-un desen animat pe care l-am vazut toti in copilarie - cei din generatia mea, cei mai tineri s-ar putea sa nu il stie. E vorba de Meowrice din “Parisul Vesel” (“Gay Purr-ee”), un motan parizian, distins, (aparent) amabil, manipulator si cinic, dar debitandu-si cu sarm cinismele si fermecand-o cu sarmul si manierele lui pe Mewsette, dragalasa dar naiva pisicuta de la tara. Am revazut relativ recent “Parisul vesel” si filmul nu-si pierde farmecul privit cu ochi maturi, poate chiar dimpotriva…

***
Micawber

N-am personaje preferate, bune sau rele la purtare. Totuşi, sub coerciţiune: personajul meu negativ preferat ar putea fi Ostap Bender al lui Ilf şi Petrov. De ce? Din patriotism zgândărit, de bună seamă. Să nu uităm cum se termină Viţelul de aur. Ostap încearcă să treacă graniţa în România, în vreme ce din buzunare îi curg verighete, lanţuri şi brăţări şi rosteşte „clar“: Trăiască România Mare! Unde mai găsiţi, în toată literatura universală, un asemenea strigăt venind de la un străin?

***
Utopia balcanica

mistretul lui St Aug Doinas

nemaiputand sa rabde inca o modificare subtila a termenilor-simbol, iritat de jocul savant al paralelismului si simetriei, probabil surmenat dupa o zi grea de munca, mistretul cu colti ca argintul il reduce la tacere pe naivul print din Levant, devenind [ce ironie!] antagonistul propriei sale balade.

***
Claude

Daca avem voie sa ne jucam in sesiunea asta si un personagiu acuzat de ‘fraud, bigamy, adultery, plagiarism, household damages, negligence, property damages, and performing unnecesarry dental extractions’ poate fi in acelasi timp si bad guy si hero, atunci Leonard Zelig e my favourite villain; daca nu, atunci nu stiu sa raspund.

Pentru cei neconvinsi ca Zelig e evil, uitati aici: ‘He was the guy who smashed my car up. It was brand-new. Then he backed up over my mother’s wrist. She’s elderly, and uses her wrist a lot.’

(Zelig, Woody Allen, 1983)

***
Anda

Nurse Ratched, sora sefa din One Flew over the Cuckoo’s Nest, is my villain of choice. cel mai inspaimantator la ea mi se pare faptul ca actioneaza din convingerea ferma ca are dreptate, o convingere vecina cu fanatismul. fara asta, celelalte aspecte – ca ii terorizeaza pe cei mai slabi decat ea sau ca sesiunile de terapie sunt doar o ocazie de a-si manifesta sadismul – n-ar fi mare lucru. iar modul in care intampina sinuciderea lui Billy, fara cel mai mic semn de remuscare, arata cat de patrunsa e de corectitudinea faptelor sale.

***
Cinesseur

Alonzo Harris. dintre zeci de ticalosi memorabili & inubliabili, l-am ales pe el. tocmai pentru ca nu e unul oarecare. personajul e plamadit dintr-o multime de nuante, e “the zig-zag man” si datorita acestei “constitutii” ramane pana aproape de final in apele teritoriale ale ambivalentei. interpretarea lui Denzel W [oscarizata, de altfel!] pune in valoare fiecare nuanta a personajului ca intr-o filmare HD in slow motion, sarjand permanent neputinta noastra de a-i pune eticheta politistului pe care-l interpreteaza, de a hotari daca el e ticalosul de care ne atasam sau pur si simplu un ticalos. acesta e marele pariu pus [si castigat] de Antoine Fuqua in Training Day, un fel de Mean Streets al noului mileniu [celalalt pariu - de ce ne gandim la Spike Lee cand vedem filmul asta? - l-a pierdut].

***
Poiematike

Don Quijote

de ce e un personaj negativ? pentru ca invata pe cei creduli sa fie mai naivi decat sunt deja si pe cei curajosi sa cada in ridicol.
poate fi pozitiv personajul asta? hmm.. intelectualii [dom'le!] spun ca e un soi de Iisus.
aaaa.. voi tusi discret [vorba lu' Lante] si ma voi preface ca n’am inteles prea bine in ce fel.

***
Capricornk13

My favourite bad guy is Rhett Butler. Îmi place pentru sinceritatea răului din el.
Dacă aş putea să fiu la fel de rea ca Rhett, în sensul de a trăi cu atâta pasiune înțelegând… aș spune că nothing else matters.

***
Dragos C.

aka abatele Hererra, aka pacaleste-moartea din mos goriot, iluzii pierdute, splendoarea si suferintele curtezanelor. de Balzac.


***

Dreaming Jewel

Rebecca de Winter

E o absenţă ce se simte ca o prezenţă: despre ea se tace atât de asurzitor că te dor timpanele. O reconstitui ca pe un puzzle din tresăririle de suferinţă ale celor ce au cunoscut-o, încerci s-o înţelegi, dar, chiar când i-ai refăcut fiecare mişcare şi cuvânt, motivaţiile ei îţi scapă printre degete, nu ştii cine e, dar o presimţi ca pe o siluetă nefastă la capătul tuturor cărărilor pe care dai s-o apuci.

Şi, când o declari învinsă definitiv, îţi dă o ultimă lovitură, exilându-te pentru totdeauna, nu numai dintr-un loc, ci din chiar amintirile tale.

Doamnelor şi domnilor, Rebecca, deja moartă la începutul romanului lui Daphne du Maurier: a trăit cum a avut chef, a murit în propriii ei termeni şi a reuşit ca inclusiv după aia să dea peste cap vieţile celor lăsaţi în urmă.

***
Bola de Nieve

Jack Nicholson – Daryl Van Horne (“Vrajitoarele din Eastwick”)

E impertinent si fermecator, inteligent, cult si amuzant. Ranjeste scandalos si irezistibil. Terorizeaza o comunitate de nesuferiti. Trezeste la viata senzualitatea unor femei misto, aducand-o la punctul de fierbere. Si daca are chef, poate sa si zboare. Gotta love the horny little devil.


***
Teodora (Insemnari din subterana)

Nu doar minunile “nu au chip şi nume”, ci şi răul însuşi. Maşinăria aia infernală din cărţile lui Kafka. Ăsta e “ticălosul perfect”: omniprezent şi toxic prin particulele sale invizibile, un concurent al aerului însuşi. Fără explozie. Fără o Hiroshima sau un Cernobâl. Fără teorii.

***
Khronos

Amon Goeth: shoot her.
Reiter: Herr Kommandant! i’m only trying to do my job!
Amon Goeth: ja, i’m doing mine.

unul din cei mai simpatici sonati ai cinema-ului autohton, SS Hauptsturmführer Amon Göth, indeplineste mare parte din criteriile care tind catre raul absolut: e ofiter SS intr-o fabrica a mortii, la cafeaua de dimineata impusca 2-3 evrei si da dovada de un narcisism atroce: [touching his reflection in a mirror] Amon Goeth: i pardon you.

***
Adina

Jean Baptiste Grenouille, esenta parfumierului lui Suskind imi bantuie tractul olftacto-cerebelos de vreo cativa ani buni. lucru datorat in mare masura faptului ca JBG e un personaj negativ apartinand tagmei eterogenului, un homuncul spasmodic, filiform, un gollum dandy, care in ciuda apetitului sau atroce e un personaj indragibil, are grija de victimile sale, iar crima e mai degraba o imbalsamare, un experiment de laborator alchimic cu reactii, precipitari, osmoze dirijate liric. scopul sau artistic, inglobator, epigonic, cabalist, de a crea perfectiunea intr-o sticluta de parfum glossy dilueaza mijloacele, granitele deontologicului, iar ceea ce ramane in urma faldurilor falfainde ale acetui prestidigitator e o miasma bahica, instrumentul unui magnetism animal de care cu greu te poti dispensa. era sa zic ca mai ca l-as lua acasa, dar neah, vreau sa ii simt putoarea de la departare

***
Milf & Petrov

cel mai coios bandit dintre banditi e fara indoiala El Indio. daca ma gandesc la personaje negative cu sange-n instalatie, pentru ca un personaj negativ fara sange-n pula nu poate fi decat un fel de pacalici [vezi Pinguinul din Batman], asta e primul care-mi vine in minte. betivul nevrotic, nebarbierit, viril, agresiv, supercarismatic, interpretat magistral de Gian Maria Volonte in capodopera For a Few Dollars More a lui Sergio Leone, da lectii despre cum ar trebui sa arate un barbat tuturor metrosexualilor, emolailor si hipsterilor autocastrati care ne-au invadat viata. uitati-va la ochii lui! [secundele 52-54]. si cand te gandesti ca Volonte a acceptat rolul doar pentru bani, nestiind ca avea sa-l faca nemuritor!

***
Zamoca

e greu de ales un [anti]erou fiindca cei care impresioneaza, cei pe care ni-i amintim sunt cei care evolueaza, ceea ce face exercitiul si alegerea in sine confusing. primul care mi-a venit in minte este The Decider, dar acesta sustine ca este, de fapt, pozitiv. urmatorul a fost Zorg. scena in care el face apologia principiului de “creative destruction” este nu numai mal-epica, ci si vag prevestitoare.

***
Joker

Nurse Ratched. nu mi’a trebuit mult sa ma gandesc la personajul negativ preferat. Nurse Ratched. Randle McMurphy din Zbor Deasupra Unui Cuib de Cuci a luptat impotriva sistemului de tip Big Brother si a pierdut. Nurse Ratched. manipulare, umilire, degradare. Nurse Ratched. a te hrani cu privirea unui om infrant. Nurse Ratched. a distruge psihicul unui om, insa a’i pastra constiinta de sine. a’l face constient de faptul ca mai e doar 1% dintr-o fiinta umana. Nurse Ratched. terapie medicamentoasa si prin electrosocuri. Nurse Ratched. metafora?

***
zum

E mieros, lingusitor si are mii de fetze. Isi tradeaza aliatii, ia ostatici, asista la demonstratii grandioase si pe deasupra e instabil emotional (ah, slabiciunile ticalosilor!). Unii l-ar numi bun politician. Ca orice ‘villain’ care se respecta, vrea Regatul, vrea sa fie ministru plenipotentiar si e gata sa faca orice pentru asta. Mult timp habar n-ai daca e bun sau rau. Sau, mai bine zis, daca e fundamental rau. Pana il vezi, echipat in acvariul de lupta, conducand-si armatele in atacul asupra Bucurestiului si distrugand tot ce-i sta in cale.

Ti-l imaginezi fara probleme intr-un fotoliu subacvatic de piele, cu un trabuc intr-o mana si scarpinand capul unui pisipeste cu cealalta. Inegalabil.

Il cheama Oliviu si e Somn. Somnul Protector.

21 noiembrie 2010

☺☺Mihail Gălăţanu - Stradivarius

2 comments
Cu Stradivarius (EuroPress Group, 2008), Mihail Gălăţanu pare să dorească să facă un nou pas în acţiunea de epatare a burghejilor cititorilor începută în urmă cu vreo zece ani cu nişte versuri scandaloase care au dus până şi la o reclamaţie la procuratură, dovadă că unii receptori chiar iau literatura foarte în serios. Romanul (căci de data asta poetul joacă rolul prozatorului) începe in medias res, supunându-şi interlocutorul imaginar unui exerciţiu maieutic:

Aţi făcut vreodată dragoste cu o vioară? Sau cu un instrument muzical? Ei bine, poate fi oarecare. Am ales vioara pentru că îmi place foarte mult. Dar ar putea, la fel de bine, ar putea fi chitara. Sigur, alţii ar putea avea oarece obiecţii: să spunem că unii ar întreba: de ce să nu spunem „să facem sex cu o vioară?“ OK, se pot crea infinite precauţiuni.

Partea caraghioasă a situaţiei e că autorul îşi subminează (in)voluntar tema, căci el ne spune că dacă a ales vioara ca temă a exerciţiilor sale erotice acest lucru e întâmplător. Ca să-i liniştesc pe cei care se aşteaptă la o relatare a unor perversiuni cu obiecte, e de spus că Victor, eroul narator (abia pe la pagina 40 aflăm cum îl cheamă) nu face niciun moment sex cu viori sau altfel de lucruri neînsufleţite. Nici măcar cu bărbaţi (not that there is anything wrong with that, vorba lui Seinfeld). E vorba - prozaic, nu? - de pasiunea pe care i-o stârnesc două femei de vârste diferite. Prima din ele e Carmen, o colegă de liceu, cu care Victor îşi face, cum s-ar zice, iniţierea. A doua, la câţiva ani distanţă, e o anume Marta, femeie adultă/adulteră, căsătorită, cu care Victor experimentează eroticul maturizat. Elementul comun îl constituie abordarea autorului, care nu face economie de hârtie când e vorba să ne descrie scenele de amor (trecem cu pudoare peste acestea) şi care cade, din păcate, într-un retorism supralicitat şi lipsit de originalitate când e vorba să tragă concluziile:

Să poţi bea din pasul iubitei.
Să te îmbeţi cu numai cât vin ar curge în răstoaca gleznelor ei.
Să delirezi.
Să te apuce nebunia completă a fierbinţelilor, a inimii, să fii leşinat numai la gândul că iubirea ta ar putea să fie, până la urmă, căci asta e totul: întâlnirea sufletelor, iar nu doar a trupurilor.
Să înţelegi că acolo se contopesc toate: aura, corpul vostru astral, minţile, sufletele şi spiritele, divinul din voi.

Între Carmen şi Marta sunt, desigur, viorile şi (prea) lungile digresiuni despre ele, mergând până la glosări bizare şi nimerite ca nuca-n perete pe tema lemnului din Bucovina sau explorări hermeneutice banale pe tema relaţiei dintre numele lutierilor Amati şi (aţi ghicit!) cuvântul amor. Culmea e că deşi autorul răsuceşte pe toate feţele (inclusiv cele culturale şi poetice) atât viorile, cât şi femeile, el nu aminteşte nicăieri de cunoscutele versuri ale lui Blaga din Viori aprinse, femeile. Nu-i neapărat o scăpare gravă. Mihail Gălăţanu o fi mizat pe cunoştinţele literare ale publicului, care ar fi invitat să facă această apropiere. Sau nu.

Stradivarius este, în ciuda pretenţiilor afişate mai la tot pasul, un mare flop. Noroc că nu-i o carte prea voluminoasă, ci un volumaş subţire, format mic. Nu ştiu dacă autorului i-a reuşit prea mult din ce şi-a promis. În mod sigur, neologismele anglo-saxone nu i-au ieşit, căci ele apar peste tot în nişte grafii bizare, de parcă un corector glumeţ ar fi vrut cu tot dinadinsul să-i joace feste cititorului. Să fiu însă drept, există o excepţie: entertainment e scris corect.

8 noiembrie 2010

☺☺☺☺ Ioan Lăcustă - Replace all (Colcăiala)

7 comments
S-o spun de la bun început: pentru mine, cititor eminamente civil şi puţin sensibil la ierarhiile oficiale, romanul lui Ioan Lăcustă - Replace all (Colcăiala), apărut în 2009 la Editura Polirom, a fost revelaţia acestei toamne. Replace all e, la suprafaţă, o colecţie de naraţiuni mărunte avându-i ca personaje pe locuitorii unui oraş de provincie, unul fără nume, un fel de capitală a unui judeţ de munte din O scrisoare pierdută. Intrând un pic sub pielea textului, îţi dai seama că e vorba de o alegorie a revoluţiei din decembrie 1989 şi a transformărilor fără substanţă care i-au urmat. Principiul e enunţat de Pişpirică, un ins mărunt din partea locului, care are o revelaţie de natură tehnică:

- Da ştii, dom' Pancras, ce-am învăţat eu de la Raliţa? Mi-a arătat o chestie la calculatorul ei de rămâi mut. O şmecherie. Ripleiso îi zice. Adică, dacă vrei, schimbi totul dintr-o mutare. Scrii, de pildă, cizmar, p-ormă dai ripleiso şi... Faci secretar general al partidului. V-aţi prins?

Păi ne-am cam prins, aş zice. Intenţia sarcastică e transparentă, iar citind întregul roman ea se confirmă pas cu pas. Autorul are grijă să nu se refere la evenimente altfel decât ca la Revoluţia de la Judeţeană, episod care a ilustrat operaţia de replace all pe plan local. Cartea nu are în aparenţă nici cap nici coadă, căci nu pare să existe un fir narativ coerent care să poată fi urmărit în tihnă de cititor. Un caveat lector care îi va descuraja pe mulţi, e drept. Actanţii romanului sunt numeroşi şi pestriţi şi, parcă pentru a confirma impresia, poartă nume grotesc-comice, de multe ori construite pe tiparul oximoronic Agamemnon Dandanache: Afinoghiu (Tilică) Băcănel-Obănceanu, Canguraşu Brandaburlea, Aulius Chiosea-Furnal, Tacsil Burtăncureanu şi mulţi, foarte mulţi alţii. În treacăt fie spus, şarjele onomastice ameninţă pe alocuri să devină groase (procedeul a fost folosit în anii din urmă şi de Horia Gârbea).

Există cu toate acestea destule elemente care dau coerenţă construcţiei. Unul din acestea e personajul Goncea, ofiţer de Securitate înainte de 1989, devenit mare bogătaş postrevoluţionar şi avansat general. Retras din viaţa activă, Goncea, care trăsese o multitudine de sfori în comunism, a devenit un fel de Fafner, balaurul legendar din epopeea Nibelungilor (pentru cine nu ştie despre ce-i vorba) şi continuă, din izolarea autoimpusă la palat, să influenţeze viaţa provincialilor. Anexă a lui Goncea, prozatorul Burtăncureanu (aluzie onomastică destul de transparentă la un scriitor controversat, de curând dispărut) virează de la Cântarea României înspre un proiect amplu, bine remunerat, de sagă a familiei Goncea.

Pe acest fundal mai toată lumea.. colcăie, vorba subtitlului, se ţine de afaceri mărunte şi dubioase şi participă până şi la un simulacru de viaţă politică, e drept, atent dirijată de acelaşi Goncea, care moşise renaşterea unui partid istoric. Textul pendulează între contemporaneitate şi flashback-uri cu trimiteri la istoria ultimelor decenii (acurateţea acestora e remarcabilă - nu degeaba a lucrat autorul mulţi ani la revista Magazin istoric). O altă dimensiune a pendulării - dacă termenul nu e supărător - e aceea între real şi fantastic. Pe fondul unor episoade de un banal incontestabil, îşi fac apariţia, pe spaţii mici, nişte personaje enigmatice, îmbrăcate fistichiu şi dotate uneori cu coarne şi copite, care intervin discret în acţiune. Cine sunt personajele astea nimeni nu pare să ştie. La nivel pur lexical, autorul le semnalează apariţia desemnându-le invariabil drept „inşi“ şi impune distanţa prin demonstrativul „aceia“. Misterioşii inşi fac în prea mică măsură obiectul preocupării personajelor „reale“, deşi autorul ne spune într-un loc că celebrul institut Weinunterschung-generblänterstürmerfürnöktässtrambktgescunwundt WBfB stabilise că ei au obiective precise. O altă ipoteză - dacă interesează pe cineva - e că inşii ar fi fost agenţii unui anume Chiru, el însuşi personaj fabulos, dispărut în condiţii neclare în balta din apropierea oraşului în anii cooperativizării.

Din toată această aparentă debandadă epico-stilistică a ieşit un roman de mare rafinament, o scriitură de factură postmodernă care, având evidente afinităţi cu cea a lui Petru Cimpoeşu sau Mircea Horia Simionescu, rămâne cât se poate de originală. Nu-s un mare iubitor de proză fantastică şi tocmai din acest motiv mi-au plăcut atât tranziţiile extrem de naturale între real şi i-real, cât şi inocenţa bine mimată cu care se fac aceste tranziţii. Ca să nu mai spun că fantasticul cărţii lui Ioan Lăcustă e mai degrabă un condiment (bine dozat!) decât substanţă principală. Din păcate, e ultima carte a autorului, care a murit în 2008.

26 octombrie 2010

☺☺☺ Paul D. Quinlan - Regele playboy - Carol al II-lea al României

15 comments
Există figuri istorice controversate care atrag ca un magnet autorii şi nu mai puţin cititorii, mai ales când aceştia sunt amatori de apariţii glamoroase şi aventuri picante. Cu Regele playboy - Carol al II-lea al României (Humanitas, 2008), Paul D. Quinlan intră pe un teren minat, căci e vorba probabil de o personalitate care îl concurează serios la polarizarea preferinţelor publicului pe Ion Antonescu, chit că în epocă cei doi au fost ca soarele şi luna de bine ce s-au avut. Universitar serios, Quinlan procedează ca la carte şi, bazându-se pe un evantai impresionant de surse primare, memorii, jurnale şi mărturii contemporane, schiţează un portret credibil al regelui, pe care admiratorii îl reţin mai ales ca „voievod al culturii“, ceea ce nu-i opreşte pe adversari să insiste asupra pretinsului priapism al monarhului sau asupra relaţiei scandaloase cu Elena Lupescu.

 
Una din dimensiunile centrale ale cărţii o constituie analiza psihologică a personajului şi acţiunilor sale, aşa cum se degajă din sursele consultate. Abia înţelegând personalitatea regelui ne putem explica credibil şi echilibrat faptele sale, pare să ne spună autorul. De aici un întreg studiu psihologic al familiei regale române şi al relaţiilor lui Carol cu părinţii, fraţii şi, nu în ultimul rând, cu ilustrul lui unchi, Carol I. Schematizând, mama, regina Maria, era o libertină (din cei şase copii ai reginei, cel puţin trei - nu şi Carol! - au fost bastarzi) cu mari ambiţii politice. Tatăl, regele Ferdinand, era un ins timid şi introvertit, dominat de regină şi de amantul ei de o viaţă, Barbu Ştirbey, iar unchiul, o mână de fier, era un om rigid şi autoritar. Tânărul a avut parte de un preceptor elveţian cu apucături, pare-se, homosexuale. Din tot acest cocktail a rezultat un individ ciclotimic, cu pendulări ample între fatalism şi beţia acţiunii, cu trăiri sentimentale romantice, anacronice până şi în primele decenii ale secolului XX.

Întreaga biografie a lui Carol al II-lea pare să aştepte un scenarist de film. De la evadarea romanţioasă şi căsătoria (anulată ulterior) cu Zizi Lambrino în 1918 la episodul aventuros (şi discutabil) al urcării pe tron în 1930, de la instalarea Elenei Lupescu pe post de madame de Pompadour şi la abdicarea din 1940, există un bogat material epic care îl are în centrul lui pe rege. E o figură pe care poţi foarte uşor să o admiri sau să o deteşti. Distanţa dintre aceste atitudini opuse pare să corespundă perfect distanţei dintre poziţiile extreme ale lui Carol.

Trecând peste paginile consacrate intrigilor de budoar, aventurilor sentimentale spectaculoase, manevrelor de palat sau camarilei regale corupte şi dominatoare, principalul reproş care i s-ar putea aduce lui Carol al II-lea este reprezentat de contribuţia pe care ar fi avut-o la şubrezirea democraţiei româneşti, atâtă câtă era. Se ştie că regele a fost unul din factorii principali ai dezagregării sistemului partidelor politice şi vieţii parlamentare, totul culminând cu instaurarea dictaturii regale (1938). La imaginea negativă a suveranului a avut o contribuţie importantă istoriografia comunistă. În cunoscutul ei spirit maniheist, aceasta a propagat imaginea unui individ malefic, cu un plan diabolic de cucerire a puterii absolute şi care a acţionat pas cu pas în spiritul acestuia, de-a lungul celor zece ani de domnie. Meritul lui Paul D. Quinlan este, cred, de a nuanţa considerabil lucrurile. El demonstrează convingător că, fiind fără îndoială o fire aventuroasă şi iubitoare de putere, Carol nu a avut un plan coerent pe care să-l urmărească ani de-a rândul. Acţiunile sale au fost de multe ori simple reacţii la stimuli şi umori personale şi dacă ele au părut coerente văzute din exterior asta s-a datorat şi situaţiei politice de ansamblu şi factorilor internaţionali care nu aveau cum să se afle sub controlul lui.

Dacă e să vedem lucrurile din perspectiva (discutabilă) a culpei, vina lui Carol al II-lea este de a se fi înconjurat (până la a-i deveni prizonier) de o camarilă coruptă controlată la rândul ei de dipolul Elena Lupescu - Ernest Urdăreanu. Oricâte i s-ar putea reproşa, penultimul rege al României s-a dovedit de o fidelitate absolută faţă de Elena, pe care a şi luat-o în căsătorie după plecarea în exil în 1940. Învăţături pentru prezent? Probabil destule şi asta dincolo de superficialitatea unor coincidenţe de nume (Elena!). Ca şi în anii '30, avem şi azi un şef de stat care dispreţuieşte profund sistemul parlamentar şi partidele politice şi care mizează pe o camarilă coruptă pentru a-şi îndeplini obiectivele. Ca să nu mai vorbim de aparatul de manipulare şi de mass media la care regele playboy nici nu visa!

Deşi titlul poate fi discutabil, Regele playboy e o carte pe care merită s-o citeşti dacă te interesează perioada interbelică şi nu vrei să cazi în admiraţie necritică sau demonizare nediscriminatorie. Ar fi fost loc şi de o traducere mai îngrijită. E drept că traducătoarea, Mona Antohi, are de făcut de multe ori back translation, dar mai multă atenţie acordată unor termeni n-ar fi stricat. De pildă, în mod tradiţional la noi s-au folosit, cel puţin pentru familia regală, termenii principe/principesă, şi nu prinţ/prinţesă, aşa cum redă traducătoarea termenii englezeşti prince/princess. Dar loc de mai bine există întotdeauna şi oriunde.

25 octombrie 2010

☺☺☺☺ Serghei Dovlatov - Compromisul

0 comments
O prozatoare căzută în desuetudine spunea, prin vocea unui personaj, că în viaţă dacă nu faci la început un compromis mare eşti condamnat să faci mai târziu multe compromisuri mici. În Compromisul (Humanitas, 2009) Serghei Dovlatov pare să fie de altă părere: ca jurnalist sovietic, după ce faci iniţial un compromis mare, îţi petreci restul vieţii făcând alte compromisuri mărunte. Romanul de faţă selectează, dintr-un număr pe care îl putem bănui mult mai mare, douăsprezece întâmplări care se ascund în spatele a tot atâtea materiale de presă a căror realizare a însemnat tot atâtea compromisuri pe care le face jurnalistul sovietic cu conştiinţa lui profesională şi, în definitiv, cu însăşi noţiunea de adevăr.

Suntem în anii '70 - '80 ai secolului trecut. Serghei Dovlatov (aşa îşi spune cel ce relatează evenimentele, iar caracterul autobiografic al cărţii devine evident) lucrează la gazeta Sovietskaia Estonia. De fapt nu e nici măcar angajat permanent, sau, oricum, nu tot timpul, căci îl vedem de mai multe ori în postura de a-şi pierde slujba şi de a fi retrogradat la statutul, desigur inferior, de colaborator. Ziarist sovietic, el redactează tot felul de reportaje anodine, ba de la o conferinţă a oamenilor de ştiinţă, ba despre o tânără studentă, chipurile mare iubitoare a capitalei Estoniei, ba despre simbolica naştere a celui de al 400 000-lea locuitor al oraşului şi tot aşa. Sunt cele douăsprezece „compromisuri“, în aparenţă relatări banale şi fără vreo însemnătate ideologică specială. Sistemul le transformă însă în adevărate munci ale lui Hercule pentru bietul jurnalist, silit să se încaseze perdafuri de la şefi, prelucrări de la gardienii purităţii ideologice şi câteodată chiar să aibă contacte destul de neplăcute cu sistemul represiv reprezentat de KGB.

Între banalul materialelor de presă şi gravitatea seismelor pe care le produc există o distanţă care se traduce adeseori într-un comic irezistibil. Bunăoară, Dovlatov (autointitulat, autoironic, „ziarist universal“) publică într-un ziar eston de limbă rusă o poezioară pentru copii menită să popularizeze limba estonă (Al patrulea compromis):

În pădure-n zi urâtă
Întâlnii un urs,
„Bună, ursule“, i-am spus.
„Tere“, mi-a răspuns.
Imediat norii-au fugit
Şi soarele ne-a zâmbit.

Mă sună Valia Trul, instructor la C.C.
- Tu ai scris fabula aceea şovină?
- De ce şovină?
- Înseamnă că tu ai scris-o.
- Eu. Care-i problema?
- Apare acolo un animal.
- Şi?
- Ce rezultă? Rezultă că estonul e un animal. Eu sunt animal? Eu sunt instructor la Comitetul Central, sunt animal?

Textul citat ilustrează unul din tiparele, probabil cel mai simplu, după care se structurează episoadele cărţii. Un alt tipar, mai complex, ne redă textul jurnalistic, realitatea (de regulă foarte diferită) care se ascunde în spatele lui, peripeţiile prin care trece autorul pentru a-l redacta şi ponoasele pe care le trage după publicare. Ilustrativ este Al optulea compromis. O mulgătoare estonă raportează o producţie-record şi, după tipicul vremii, îi trimite o telegramă lui Leonid Brejnev. Acesta, plin de amabilitate, îi răspunde. Cel puţin asta apare în ziar, adică se publică textele celor două telegrame. Ce-a fost în realitate povesteşte Dovlatov, care fusese trimis pe teren, însoţit de un fotoreporter (Jbankov), pentru a se documenta la faţa locului, urmând ca de la centru să se redacteze telegrama liderului de la Kremlin. Descinderea la ferma de bovine a celor doi se transformă într-un chiolhan în toată regula, sponsorizat de organele locale de partid. Dovlatov şi Jbankov petrec pantagruelic, se consumă cantităţi mari de băutură (multe din personaje beau, de altfel, peste măsură, dorind parcă să se dezinfecteze de germenii propagandistici ai meseriei) şi - colac peste pupăză - cadrele din aparatul central se dovedesc mai eficiente, căci „telegrama“ de răspuns a lui Brejnev soseşte înainte de cea a mulgătoarei fruntaşe.

Liantul care ţine laolaltă toate aceste istorioare îl constituie, desigur, stilul relatării, un stil sec şi de un umor pe măsură. Toată lumea pare să facă haz de necaz, iar sancţiunile şi chiar concedierile sunt primite cu un fatalism soft. O serie întreagă de personaje care apar în mai multe din întâmplări asigură coerenţa naraţiunii. Jbankov e un fotograf de mare talent, păcat că bea tot timpul şi e perpetuu înglodat în datorii. Redactorul-şef, Turonok, îşi bruftuluieşte neobosit angajaţii, iar Busch, colegul lui Dovlatov, e un fel de Kramer sovietic care intră în cele mai neaşteptate încurcături. Rebel, senin şi inconştient, e unul din cele mai vii personaje ale cărţii şi, fapt remarcabil, se distinge aţipind în timpul interogatoriului la care îl supune un colonel KGB, ceea ce, să recunoaştem, nu e puţin lucru.

Dovlatov şi colegii lui au făcut marele compromis, acela de a accepta regulile jocului din presa sovietică. E un joc nedrept, fie şi pentru că aceste reguli par a se schimba mereu fără ca participanţilor să li se explice în ce fel. Şi, desigur nu în ultimul rând, e un joc secund, fie şi pentru că e paralel cu realitatea. Participanţii la acest joc, în aparenţă bonomi şi dispuşi mereu să ia lucrurile à la légère, supravieţuiesc încasând bobârnacele care îi împing înainte. Pe Dovlatov l-au tot împins până a ajuns în America, unde a şi murit înainte de a împlini 50 de ani.